Teandria apostolica are sensul aratat de Sfantul Grigorie de Nazianz, care scrie in legatura cu Intruparea: "Se innoiesc firile, Dumnezeu s-a facut om". Despre firea divina in urma intruparii Sf. Pavel scrie: "Dumnezeu s-a aratat in trup; s-a indreptat in duhul..." (1Tim.2,16), iar firea umana in Hristos este cea a lui Adam cel dintai (1 Cor. 15,44), in care voia lui Dumnezeu era in inima, iar inima era "templu" al Duhului Sfant sub auspiciile "infierii" (Gal. 4,5). Acest fapt inseamna slujirea in adancul Duhului Sfant, pe care o pierduse Adam, dar care s-a aratat in Hristos, Adam cel de-al doilea: "la infatisare fiind ca omul, s-a smerit facandu-se ascultator pana la moarte prin rastignire" (Fil. 2,8). De aceea, "aratarea" Mantuitorului dupa Botez in puterea Duhului Sfant este simbolizata prin "grauntele de mustar" (Mt. 13,31), cea mai mica dintre toate semintele de pe pamant. Este o "aratare" intre "cele slabe din lume" (1 Cor. 1,27), dar mai tari decat cele ale lumii, in sensul "tariei" dumnezeiesti atat de adanci, dar total opuse violentei si fortei: "Toate acestea le voi face nu prin ostiri sau prin forta, ci prin Duhul Meu", fagaduia Dumnezeu prin prooroci (Zaharia 4,6) si in Psalmi: "Domnul va da tarie poporului sau; Domnul va binecuvanta pe poporul sau cu pace" (Ps. 28,11). Acelasi sens il are si imnul "Trisaghion" la Sfanta Liturghie inaintea si in sensul ascultarii Cuvantului lui Dumnezeu prin "Apostol" si "Evanghelie": "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!" Dumnezeu este laudat "intru taria puterii Lui" (Ps. 150,1), iar nu pentru vreo violenta. El este "tarie" a vietii fata de moarte si mai ales fata de "intunericul" care o provoaca.
In lucrarea de "semanare" (Mt. 13,3; Ioan 17,4) a celor dumnezeiesti in oameni, Mantuitorul aseaza pe cel cazut intre talhari si jefuit de cele ale "vietii" pe asinul ascultarii Sale de Dumnezeu, ca lucrare a "Samarineanului milostiv" (Lc. 10,34). Dimensiunea eccleziala a chipului lui Dumnezeu in Duhul Sfant are loc prin "Scrierea in inimi a voii lui Dumnezeu" (Ier. 31,33): "De-Mi slujeste cineva sa-Mi urmeze Mie si unde Eu sunt acolo va fi si sluga Mea" (Ioan 12,26). Aceasta lucrare dumnezeiasca a fost fagaduita: "Duhul Tau cel bun ma va povatui la pamantul cel drept" (Ps. 142,10); iar proorocul Isaia scrie in acelasi sens: "Asa zice Domnul, a Carui locuinta este vesnica si al Carui nume este sfant: Salasluiesc intr-un loc inalt si Sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima franta. Caci nu vreau sa mustru tot timpul si sa starui
in manie, caci inaintea Mea ar cadea in nesimtire duhul si sufletele pe care le-am creat. Pentru faradelegea sa, M-am intaratat o clipa si stand ascuns l-am lovit intru mania Mea. Iar el razvratit mergea pe calea inimii sale! Am vazut caile sale si-l voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia. Si cei care il jeleau vor izbucni in cantari de multumire. Pace, pace celor de aproape si celor de departe, zice Domnul, si Eu il voi tamadui" (Isaia 57,15-19). Asa cereau cei ce asteptau pe Dumnezeu: "Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine!" (Ps.35,10) "Fie mila Ta spre noi precum am nadajduit si noi intru Tine", ca cei care "asteptau mangaierea lui Israil" (Lc. 2,25) si, de aceea, nu slujeau la doi domni (Mt. 6,24).
A-L cunoaste pe Dumnezeu inseamna a intra ca printr-o "Usa" (Ioan 10,9), acolo unde se afla El in Duhul Sfant; a nu intra, inseamna a ramane "afara", cum spunea Mantuitorul celor ce i se impotriveau la chemarea Sa: "Unde Eu sunt voi nu puteti veni" (Ioan 7,34), aratand ca impotrivirea lor ii tine afara: "Nu mana Mea este prea scurta, ci faradelegile voastre au ridicat un zid intre Mine si voi" (Isaia 59,1-2), ceea ce la venirea Sa pe pamant avea sa insemne: "Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine, (in cer) au cazut asupra mea" (pe pamant) (Ps.68,11). Dumnezeu nu era, cunoscut prin "aratarea" Sa, decat de catre "cei ce au iubit aratarea Lui" (2Tim.4,7), iar acest lucru prin perceperea marturiei lui Hristos mai mare decat cea a lui Ioan Botezatorul: "Faptele pe care Mi le-a dat Tatal sa le fac, care marturisesc despre Mine ca Tatal M-a trimis" (Ioan 5,36). Dumnezeu era, aratat concret prin ceea ce facea, dar nu era cunoscut, asa cum in Templul Legii "Sfanta Sfintelor" era inchisa pentru "Sfanta", dar, El era "Usa" de intrare in camara de nunta, plina de Lumina lui Dumnezeu (Mt. 22,2). Tot astfel, coborand de pe munte unde vorbea cu Dumnezeu, Moise isi acoperea fata cu un val, pentru ca fiii lui Israil sa-L poata vedea (Iesire 34,13-15).
"In Hristos era Dumnezeu" (2Cor. 5,19), slujitor mai mult decat parintii dupa trup pentru fii lor: "Daca voi rai fiind stiti sa dati daruri bune fiilor vostri, cu cat mai mult Tatal ceresc va da cele bune celor care cer de la El?" (Mt. 7,11); "Fiul Omului a venit nu ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si puna sufletul pret de rascumparare pentru multi" (Mt. 20,28); "Cel ce va vrea sa fie intre voi intaiul, sa fie sluga voua tuturor, ca si Fiul Omului" (Mc. 10,44-45). Mantuitorul ii face pe oameni sa inteleaga starea lor, atunci cand spune: "Fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15,5). "De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni lucratorii" (Ps. 126,1); "Pe cand eram inca pacatosi Dumnezeu a murit pentru noi" (Rom. 5,8). Cand li s-au deschis ochii sa-L cunoasca, oamenii aveau deja "chipul" si "desavarsirea" lui Dumnezeu impartasite lor prin Jertfa rascumparatoare ale lui Hristos. Astfel, "Dumnezeu este cu noi", daca noi suntem cu Dumnezeu. Daruirea totala de sine a lui Dumnezeu ca adanc al Duhului Sfant reiese cu prisosinta din cuvantarea Mantuitorului dupa Cina de Taina mai inainte de Jertfa Sa sfintitoare (Ioan 14-17). Cu toate ca savarsise lucrul ce i-a fost dat sa-l faca (Ioan 17,4) prin lucrarea Sa de "semanare" in ei, totusi insemnatatea Jertfei de rascumparare ca Revelatie este hotaratoare: "Bobul de grau de nu va muri ramane singur" (Ioan 12,24); "De nu veti manca trupul si nu veti bea sangele Fiului Omului nu veti avea viata intru voi" (Ioan 6,53).
Slava de a fi plini de har si de adevar ca a unora nascuti din Tatal (Ioan 1,14), oamenii nu o mai aveau si, de aceea, nu mai erau "una", iar Cuvantul nu mai era slava de a fi izvor de viata si de Lumina (Ioan 1,4). In acest sens slujirea Mantuitorului, avea atat menirea de a impartasi slava de "har si de adevar" din Sine Insusi, cat si de a restaura slava Cuvantului lui Dumnezeu ca izvor de viata vesnica (Ps.35,9): "Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca toti sa fie una" (Ioan 17,22) "Parinte a venit ceasul, preamareste pe Fiul Tau ca si Fiul sa Te preamareasca" (Ioan 17,1); "Preamareste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea" (Ioan 17,5), atunci cand "slava" Sa, cu care ii umplea de bucurie a fost folosita de vrajmasul lui Dumnezeu pentru ruperea oamenilor de Dumnezeu si uciderea lor prin pierderea "invierii"
primordiale. Invierea a insemnat intrarea in camara de nunta ca un Mire si "Domn al slavei" (1Cor.5,7). Slava Mirelui era puterea de a-i aduna (Isaia 40,11), iar Inaltarea la cer conferea ucenicilor puterea de a cere si de a primi Duhul Sfant, si astfel, de a se face "fii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12). Era de-ajuns ca ei sa fie eliberati din temnita, pentru a se marturisi Numelui lui Dumnezeu (Ps. 141,7); era de-ajuns ca latul sa fie rupt pentru ca ei sa zboare (Ps. 123,7); era de-ajuns sa se arate comoara ascunsa in tarina pentru ca ei sa vanda tot ce au ca s-o cumpere (Mt. 13,44). Daca pe Tabor "au vazut (Marcu 9,1) Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere, astfel la Inviere Imparatia lui Dumnezeu se arata inlauntrul lor (Lc. 17,21). Duhul Sfant a descoperit la Cincizecime lucrarea Sa de semanare in ei, ca si cum ar fi mutat pe Hristos din fata ochilor, in inimile lor (Gal.4,6). In Hristos ei sunt "manati de Duhul Sfant", si, de aceea, "fii ai lui Dumnezeu" (Rom. 8,14) si "pescari de oameni" (Lc. 5,11) in Biserica Sfintei Treimi.
In acest mod apostolic a fost impartasit Dumnezeu in Hristos, pentru care Traditia patristica este marturie. Teandria in propovaduirea Sfintilor Apostoli era calea Duhului Sfant in Hristos. Era necesara zguduirea lumii din cauza impotrivirii ei fata de Hristos pana la varsarea de sange: "Voi L-ati rastignit!..." (F.Ap. 2,36). Vadind lumea de pacat din cauza necredintei in Hristos, Duhul Sfant i-a manat pe apostoli la propovaduire, deoarece: "Hristos a murit din cauza pacatelor noastre, si a inviat pentru indreptarea noastra" (Rom. 4,25). El era, deci, " Usa" de intrare pentru "iesirea" la "pasunea" darurilor Duhului Sfant. In propovaduirea Apostolilor Hristos era "aur lamurit in foc" si comoara "invierii" descoperita in tarina vietii Sale, unde era ascunsa pana la Inviere (Mt. 13,44), prin care Dumnezeu arata "comoara in vase de lut" (2Cor.4,7) pentru fiecare om care vine la credinta. Acest lucru era in Biserica apostolica o realitate atat de profunda, incat Sfantul Apostol Pavel scria cu hotarare: "Daca Evanghelia noastra mai este acoperita, ea este, astfel, doar pentru cei carora idolii veacului acestuia le-au orbit ochii" (2Cor. 4,3-4).
Dumnezeu a aratat in Hristos ca ascultarea firii umane prin infiere este "chip si asemanare", dar si "Fata lui Dumnezeu" (Ps. 23,6) catre oameni: "Intru Lumina Ta vom vedea lumina" (Ps. 35,9); "Lumina Fetei Tale s-a insemnat peste noi" (Ps. 4,6). Teologia arata ca Dumnezeu a putut sa se faca vazut si simtit ca om; ucenicii au vazut pe Dumnezeu in fata omeneasca a Lui Iisus; in glasul si in privirea Sa ei au simtit iubirea lui Dumnezeu; ei si-au dat seama ca nici omul nu stie sa se pretuiasca, pe cat de mult il pretuieste Dumnezeu, ca sa descopere in el adancul dumnezeiesc ca o taina a omului, care poate sa mearga cu Hristos catre adancul din El Insusi. Prin credinta si traire oamenii pot simti adancurile teandrice ale lui Hristos. Umanitatea lui Hristos este imaginea cea mai reala, cea mai vie si cea mai ontologica a Dumnezeirii. "Icoana reda chipul omenesc devenit propriu ipostasului sau; prin chipul de rob se reflecta pe Sine ca Dumnezeu, chipul divin fiind modelul chipului de rob", scrie Sf. Nichifor Marturisitorul. Cortul Legii, asa cum s-a aratat lui Moise pe Sinai, este o imagine a lui Dumnezeu.
Cuvantul lui Dumnezeu in Hristos nu este un cuvant abstract, ci transmite esenta persoanei ca traire si convingere, incat la apologeti Fiul si Cuvantul sunt sinonime. Cuvantul nu se poate separa de chip, deoarece prin Cuvant Dumnezeu se transmite pe sine insusi. Toate actele Mantuitorului Hristos sunt teandrice. De El tin organic toate datele Revelatiei: "Cercetati Scripturile caci voi credeti ca prin ele aveti viata vesnica; ele insa vorbesc despre Mine" (Ioan 5,39). Intruparea a insemnat aratarea prin simturi a lui Dumnezeu. Sfintii Apostoli spun: "Fiul Lui Dumnezeu a venit si ne-a dat pricepere sa cunoastem pe Dumnezeul cel adevarat (Ioan 5,20), iar aceasta cunoastere este viata vesnica (Ioan 17,3). Sfintii Parinti spun ca din punct de vedere antropologic, prin cele ale lui Dumnezeu in Hristos, putem cunoaste cele ale noastre, interpretand, de fapt, ceea ce Mantuitorul spusese fariseilor: "Daca in cele streine (Sinai) nu ati fost fideli, cine va va da pe ale voastre? (Betleern) (Lc.16,12). La randul sau Sf. Vasile cel Mare spune ca studierea persoanei proprii duce la cunoasterea Lui Dumnezeu mai mult decat orice altceva din Revelatia naturala.
Marturisirea Liturgica a credintei apostolice in Teologia Patristica
Diacon Prof. Dr. Ioan Caraza
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu