Despre mistagogia bisericească
sau privitor la care realităţi anume au fost întocmite drept simboluri riturile celebrate în sfânta biserică la dumnezeiasca Sinaxă
(traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr.)
Domnului Teoharist, Maxim umil monah[1]
I. Prolog
Prilejul scrierii
Cum anume „un înţelept se face mai înţelept atunci când prinde un prilej, iar atunci când un om drept cunoaşte îşi va spori înţelegerea”, potrivit dumnezeiescului proverb [Pr 9, 9], tu însuţi, mai cinstit pentru mine decât toţi, mi‑ai arătat limpede prin experienţă, fiindcă înveţi cu fapta ceea ce sugerează în chip înţelept acest cuvânt dumnezeiesc. Căci auzindu‑mă odată povestind în treacăt pe scurt, pe cât îmi stătea în putere, cele contemplate în chip frumos şi tainic, dar şi, pe cât îi era cu putinţă, în chip foarte învăţătoresc, despre sfânta biserică şi sfânta Sinaxă [Liturghie] celebrată în ea de un alt mare bătrân[2] şi cu adevărat înţelept în cele dumnezeieşti, mi‑ai cerut stăruitor să‑ţi fac în scris istorisirea [diēgesin] acestora, vrând să ai litera ca pe un leac al uitării[3] şi un ajutor al amintirii [memoriei]. Ziceai că pe aceasta [amintirea] timpul o subjugă în chip natural, iar prin uitare o pradă pe nesimţite de lucrurile frumoase depuse în ea, putând şterge cu totul întipăririle şi imaginile lor; şi, de aceea, are negreşit nevoie de o modalitate de înnoire prin care puterea cuvântului înfloritoare mereu poate păstra în chip natural amintirea [memoria] neafectată şi nediminuată. Iar că faptul de a căuta o permanenţă indestructibilă a celor auzite e mai înţelept decât a le auzi pur şi simplu, o ştie negreşit oricine se îngrijeşte chiar şi numai puţin de nobleţea cuvântului şi nu e străin cu totul de familiaritatea cu cuvântul.
Modestia unui narator
„La început am şovăit faţă de acest cuvânt, dat fiind că se va spune adevărul”[4], gândind să refuz propunerea. Nu fiindcă nu voiam, preaiubiţilor, să vă fac, după putinţă, pe plac în orice mod, ci pentru că sunt unul care nici nu m‑am împărtăşit de harul care îi ridică pe cei vrednici la aceasta, nici nu am experienţa puterii şi practicii vorbirii, fiind crescut în simplitate şi cu desăvârşire neiniţiat în discursurile artistice care‑şi au graţia în singură rostirea lor, şi de care cei mulţi se bucură cel mai mult, mărginindu‑şi plăcerea la auzul lor, chiar dacă adeseori ele n‑au în profunzime nimic preţios; şi, ca să vorbesc mai la propriu şi mai adevărat, pentru că mă temeam să nu insult prin josnicia cuvântului meu înalta grăire şi înţelegere cu privire la cele dumnezeieşti a acelui fericit bărbat.
Cedând totuşi mai apoi silniciei [violenţei] iubirii, care e mai tare decât toate, am primit de bunăvoie porunca, preferând mai degrabă să fiu luat în râs din pricina îndrăznelii şi lipsei de educaţie de către cei ce fac reproşuri, decât să fiu socotit de voi că prin amânarea mea nu vreau să mă străduiesc împreună cu voi în tot ce‑i frumos, şi aruncându‑mi grija pentru felul cum voi vorbi asupra lui Dumnezeu [cf. Ps 54, 23; 1 Ptr 5, 7], Singurul care face minuni [cf. Ps 135, 4], Care învaţă pe om cunoaştere [cf. Ps 93, 10] şi face limpede limba gângavilor [cf. Is 35, 6], celor aflaţi în impas le deschide o cale[5], Care ridică de pe pământ pe cel sărac şi înalţă din gunoi pe cel lipsit [cf. Ps 112, 7], cu alte cuvinte Care ridică din cugetul cărnii [cf. Rm 8, 6–7] şi din mocirla urât‑mirositoare a patimilor pe cel sărac în duhul [cf. Mt 5, 1]: fie pe cel sărac de răutate şi lipsit de deprinderea ei, fie, dimpotrivă, pe cel ţinut încă de legea cărnii şi de patimi, şi, de aceea, sărac de virtute şi cunoaştere şi lipsit de har.
Completare la Dionisie Areopagitul
Dar pentru că simbolurilor de la sacra celebrare a sfintei Sinaxe au fost deja contemplate în chip vrednic de înalta lui înţelegere de preasfântul şi cu adevărat arătătorul celor dumnezeieşti Dionisie în tratatul său „Despre ierarhia bisericească”[6], trebuie ştiut că acum cuvântul nu va parcurge din nou aceleaşi lucruri, nici nu va purcede prin aceleaşi lucruri ca acela — întrucât ar fi un lucru îndrăzneţ şi temerar, şi aproape de nebunie, ca aceia care nu‑l pot nici cuprinde, nici înţelege pe acela, să încerce să întreprindă cele ale aceluia sau să ofere ca ale sale proprii misterele/tainele arătate în chip inspirat prin Duhul numai aceluia —, ci doar câte, prin voia lui Dumnezeu, au fost lăsate de acela cu iubire de oameni şi altora ca uşor de înţeles pentru expunere [ekthesin] şi exersarea deprinderii dorinţei acelora în jurul celor dumnezeieşti; cele prin care raza atotluminoasă[7] a celor celebrate se face înţeleasă şi cunoscută şi‑i reţine la sine pe cei cuprinşi de dorul ei, pentru ca nu cumva cei de după el să fie cu desăvârşire lipsiţi de lucrare tot timpul zilei vieţii de acum, neavând Cuvântul care să‑i tocmească pentru acea dumnezeiască îngrijire a viei şi Care pentru lucrarea duhovnicească a viei duhovniceşti [cf. Mt 20, 1–6] le dă drept plată dinarul duhovnicesc cu chipul dumnezeiesc [cf. Fc 1, 26] şi preaîmpărătesc prădat de la început de cel rău prin amăgire la călcarea poruncii.
Fericitul bătrân
Anunţ însă că nu voi spune în continuare toate cele contemplate în chip tainic de fericitul bătrân[8], nici înseţi cele spuse aşa cum au fost înţelese/gândite şi grăite de acela — căci, pe lângă faptul că era un filozof şi dascăl a toată educaţia, prin bogăţia virtuţii, prin îndeletnicirea şi iubirea de osteneală mai îndelungată şi mai ştiutoare acela se făcuse liber de lanţurile materiei şi de imaginaţiile ei, şi avea, pe cât se pare, mintea luminată de jur‑împrejur de razele dumnezeieşti şi putând de aceea privi în Dumnezeu cele care nu sunt văzute de cei mulţi; avea cuvântul interpret foarte exact al celor înţelese de minte şi neîmpiedicat de nici o pată a patimilor, viguros în a purta şi grăi intact, asemenea unei oglinzi, cele care de către alţii nu pot fi nici măcar înţelese, astfel încât auditorii lui să poată vedea vehiculată de cuvântul său întreagă mintea lui, cele înţelese/gândite de el să fie reflectate în întregime de mintea lui întreagă, şi ei să primească prin mijlocirea cuvântului cele transmise lor —, ci voi spune numai câte le port în amintire şi cât le pot înţelege în chip nedesluşit şi grăi într‑un mod încă şi mai nedesluşit, dar cu evlavie, prin harul lui Dumnezeu Care luminează cele întunecate. Fiindcă presupun că nici voi, care ştiţi să judecaţi drept, nu trebuie să credeţi că pot înţelege sau grăi altfel decât pot înţelege şi grăi şi cât îmi dă harul cel de sus, proporţional cu puterea hărăzită mie de providenţă, deşi Cel ce dă şi învaţă este Cel mai înalt; căci a cere cele egale de la cei ce nu sunt egali în virtute şi cunoaştere mi se pare că nu e departe de ceea ce fac cei care încearcă să arate că luna luminează în mod egal cu soarele şi se silesc să împace între ele cele ce nu sunt identice întru toate cu cele ce sunt identice întru toate — lucru imposibil.
Treime, afirmare şi negare
Conducător al celor înţelese şi grăite să fie Dumnezeu, Singura Inteligenţă/Minte [Nous] a celor ce înţeleg şi sunt înţelese cu mintea, Singurul Cuvânt/Raţiune [Logos] al celor ce grăiesc/raţionează şi sunt grăite/raţionate, şi Singura Viaţă [Zoe] a celor ce au viaţă şi primesc viaţa; El, Care pentru cele ce sunt şi devin este şi devine tuturor toate [cf. 1 Co 9, 22], dar pentru Sine Însuşi nicidecum nu este şi nu devine nimic din cele ce sunt şi devin, ca Unul care în chip natural nu este compus cu absolut nimic din cele ce sunt, drept pentru care din pricina supraexistenţei Sale primeşte să se spună despre El în chip mai potrivit că nu este. Căci dacă faptul de a cunoaşte că există o diferenţă între Dumnezeu şi creaturi este necesar pentru noi, atunci e nevoie ca suprimarea [aphairesis] celor ce sunt să fie o instituire [thesis] a Celui mai presus de existenţă, iar instituirea celor ce sunt să fie o suprimare a Celui mai presus de existenţă; şi ca amândouă aceste apelative: atât existenţa, cât şi nonexistenţa, să fie contemplate în chip evlavios în jurul Lui, dar nici unul să nu poată fi enunţat în sens propriu. Fiindcă amândouă se enunţă despre El în mod propriu: unul instituind existenţa lui Dumnezeu în calitate de cauză a celor ce sunt, iar altul suprimând prin transcendenţă orice cauză a existenţei celor ce sunt; şi iarăşi: nici unul nu se enunţă în sens propriu, dat fiind că nici unul nu oferă instituirea a ce anume este Cel căutat în însăşi natura şi fiinţa Sa; căci de Cel cu care absolut nimic, fie existând, fie neexistând, nu este asociat în chip natural potrivit unei cauze, pe drept cuvânt nu este apropiat nimic din cele ce sunt şi sunt spuse, nici din cele ce nu sunt şi nu sunt spuse, fiindcă Îşi are existenţa simplă, de necunoscut, inaccesibilă pentru toţi şi cu totul de netâlcuit, fiind mai presus de orice afirmare şi negare [kataphasis kai apophasis].
Atât însă despre acestea, iar acum să venim la tema cuvântului nostru.
Sursa: Diac. Ioan I. Ică Jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului – integrala comentariilor liturgice bizantine. Studii şi texte, Editura Deisis. Sibiu 2012, p. 177-245.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu