Inima omului implică, în dimensiunea vieţii spirituale, un dublu
aspect; pe de o parte, ea este centrul fiinţei umane, iar pe de altă
parte, punctul de întâlnire cu Dumnezeu.
Ea este locul cunoaşterii de sine, în care omul se vede aşa cum este el
cu adevărat, şi în acelaşi timp locul depăşirii eului propriu, locul în
care omul îşi înţelege fiinţa sa ca fiind templul Sfintei Treimi, locul
unde chipul îşi întâlneşte Prototipul. În camera lăuntrică a inimii
sale, omul îşi descoperă propriul fundament, depăşind astfel graniţa
tainică dintre creat şi necreat. În inimă, ne spun Omiliile Sfântului
Macarie, se găsesc adâncimi de nemăsurat. Dumnezeu e acolo cu îngerii;
acolo este lumina şi viaţa, împărăţia şi apostolii, cetăţile cereşti şi
bogăţia harului; toate sunt acolo”.
Rugăciunea inimii desemnează aşadar, punctul în care acţiunea mea,
rugăciunea mea se identifică cu acţiunea, cu rugăciunea continuă a lui
Iisus în mine.
(Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii XV, 32 şi XLIII, 7
la Kallistos Ware, Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă,
tipărită de Editura „Orthodoxos Kypseli” din Tesalonic, Grecia, pentru
Asociaţia „Sf. Grigorie Palama” din România)doxologia.ro/cuvant-de-folos/inima-loc-al-intalnirii-omului-cu-dumnezeu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu