Nu trebuie să te dedai la nevoinţe care sunt mai
presus de puterile tale, ci să te străduieşti încât prietenul nostru,
trupul, să rămână credincios şi în stare să contribuie la întărirea
virtuţilor.
Să umbli pe calea de mijloc. Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga (Proverbe
4, 27). Duhului să-i dai cele duhovniceşti, iar trupului cele trupeşti,
adică cele necesare pentru întreţinerea acestei vieţi trecătoare, după
cuvântul Domnului: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu ( Matei 22, 21).
Să fii îngăduitor cu sinele tău. Să nu-i ceri mai
mult decât poate. Să rabzi slăbiciunile tale, aşa cum răbdăm
slăbiciunile aproapelui nostru. Dar să nu te cuprindă moleşeala, ci să
te îndrepţi mereu spre mai bine.
Dacă ai mâncat mult sau ai cedat în faţa vreunei
slăbiciuni, nu te tulbura, nu adăuga o rană lângă altă rană. Ia-o cu
curaj pe drumul îndreptării şi străduieşte-te să-ţi păstrezi pacea
sufletească.
Dacă trupul s-a istovit de trudă sau de boală, să-l întăreşti cu somn, hrană şi apă pe măsură.
Orice izbândă a noastră în asceză trebuie s-o atribuim Domnului şi să spunem cu Profetul: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă (Psalm 113, 9).
Când omul ajunge la vârsta de treizeci şi cinci de
ani, adică la jumătatea vieţii pământeşti, are nevoie de mari nevoinţe
pentru a se menţine pe calea dreaptă. Mulţi la vârsta aceasta se abat şi
se întorc la dorinţele lor păcătoase. „Mulţi au adunat multe în
tinereţea lor, mărturiseşte Vasile cel Mare. Însă la jumătatea vieţii
n-au îndurat furtuna pe care au ridicat-o împotriva lor duhurile
viclene, şi le-au pierdut pe toate”.
Aşadar, pentru a nu fi loviţi de o asemenea
catastrofă, să fim cu luare aminte la sinele nostru, după cuvântul lui
Isaac Sirul: „Trebuie să ne trăim viaţa ca şi când ne-am afla pe o
balanţă”.
(Un serafim printre oameni, Sfântul Serafim de Sarov, traducere din limba greacă Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 330-331)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu