Domnul izgoneşte de la faţa Lui inima care are cugete necurate…

Legea lui Dumnezeu spune: Să nu ari cu bou şi cu asin la un loc (Deuteronom 22, 10), adică să nu te rogi când mintea ta este înrobită de cugete curate şi necurate. Să-l urmăm pe David, care zice: În dimineţi i-am ucis pe toţi păcătoşii pământului, pentru ca din cetatea Domnului să-i nimicesc pe cei ce lucrează fărădelegea (Psalm 100, 8). Legea interzicea ca cineva întinat să intre în cetatea Domnului. Cetatea aceasta suntem noi, Ierusalimul este înlăuntrul nostru. Păcătoşii pământului sunt cugetele viclene care vor să ne pătrundă în inimă.

Să strigăm împreună cu el la Domnul: Îndepărtează-mi sufletul de la faţa lor cea rea (Psalm 34, 17) şi risipeşte neamurile care voiesc războaie (Psalm 67, 31), pentru a auzi şi noi „întru necaz M-ai chemat şi te-am izbăvit” (Psalm 80, 7).

Neîncetat, zi şi noapte să plângem cu lacrimi în faţa bunătăţii lui Dumnezeu, pentru a curăţi inima noastră de tot cugetul cel rău. Astfel vom putea să umblăm cu dreptate pe drumul spre mântuire şi să-I oferim lui Dumnezeu, din mâini curate, darurile ascultării noastre.

Duhul cel necurat poate avea influenţă puternică numai către cei împătimiţi. E de folos însă, să ne rugăm Domnului, încât să stingă scânteia patimii îndată ce va apărea, înainte de a apuca să se transforme în flacără.

(Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 340-341)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/domnul-izgoneste-de-la-fata-lui-inima-care-are-cugete-necurate

Învaţă să dai sufletului nevoinţă după puterile lui

Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne smerim totdeauna. Aceasta este o mare ştiinţă, pe care ne-o însuşim degrab.

Cât trăim pe pământ trebuie să ne învăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai chinuitor decât toate este să ne omorâm trupul pentru Dumnezeu şi să ne biruim iubirea de sine.

Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne smerim totdeauna. Aceasta este o mare ştiinţă, pe care ne-o însuşim degrab.

Trebuie să ne socotim mai răi decât toţi şi să ne osândim la iad. Prin aceasta, sufletul se smereşte şi câştigă plânsul pocăinţei, din care se naşte bucuria. Este bine să ne obişnuim sufletul să gândească: „În focul iadului voi arde”. Dar, vai, puţini înţeleg aceasta. Mulţi cad în deznădejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gândească la Dumnezeu.

Trebuie să ne osândim pe noi înşine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobândim duh umilit şi înfrânt, şi atunci vor pieri toate gândurile şi mintea se va curăţi. Dar înainte de aceasta, trebuie să ne cunoaştem măsura, ca să nu ne chinuim fără folos sufletul. Învaţă să te cunoşti pe tine însuţi şi să dai sufletului nevoinţă (asceză) după puterile lui.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 148-149)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/invata-sa-dai-sufletului-nevointa-dupa-puterile-lui

Crucea lui Hristos

Crucea lui Hristos este o încercare aspră numai la arătare, pentru ochii trupeşti. Pentru ucenicul şi următorul lui Hristos ea e arena celei mai înalte desfătări duhovniceşti. Aşa de mare e această desfătare, încât necazul este stins pe deplin de desfătare şi următorul lui Hristos simte doar desfătare, fiind împresurat chiar de cele mai crunte chinuri. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 35)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/crucea-lui-hristos-este-o-incercare-aspra-numai-la-aratare-pentru-ochii-trupesti

Necazurile au fost de la începutul veacului un semn al alegerii dumnezeieşti

Fiule, spune Scriptura, dacă te apropii să lucrezi Domnului, găteşte sufletul tău spre ispită: îndreptează inima ta și rabdă. Tot ce se va întâmpla ţie, primeşte; și întru schimbările inimii tale îndelung rabdă. Necazurile au fost de la începutul veacului un semn al alegerii dumnezeieşti. Ele au fost un semn care i-a arătat pe patriarhi, prooroci, apostoli, mucenici, preacuvioşi ca bineplăcuţi ai lui Dumnezeu. Toţi sfinţii au trecut pe calea cea strâmtă a ispitelor şi necazurilor, şi prin răbdarea lor s-au adus pe sine ca jertfe bine primite lui Dumnezeu. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 31)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/necazurile-au-fost-de-la-inceputul-veacului-un-semn-al-alegerii-dumnezeiesti

Inima- loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu

Inima omului implică, în dimensiunea vieţii spirituale, un dublu aspect; pe de o parte, ea este centrul fiinţei umane, iar pe de altă parte, punctul de întâlnire cu Dumnezeu.

Ea este locul cunoaşterii de sine, în care omul se vede aşa cum este el cu adevărat, şi în acelaşi timp locul depăşirii eului propriu, locul în care omul îşi înţelege fiinţa sa ca fiind templul Sfintei Treimi, locul unde chipul îşi întâlneşte Prototipul. În camera lăuntrică a inimii sale, omul îşi descoperă propriul fundament, depăşind astfel graniţa tainică dintre creat şi necreat. În inimă, ne spun Omiliile Sfântului Macarie, se găsesc adâncimi de nemăsurat. Dumnezeu e acolo cu îngerii; acolo este lumina şi viaţa, împărăţia şi apostolii, cetăţile cereşti şi bogăţia harului; toate sunt acolo”.

Rugăciunea inimii desemnează aşadar, punctul în care acţiunea mea, rugăciunea mea se identifică cu acţiunea, cu rugăciunea continuă a lui Iisus în mine.

(Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii XV, 32 şi XLIII, 7 la Kallistos Ware, Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă, tipărită de Editura „Orthodoxos Kypseli” din Tesalonic, Grecia, pentru Asociaţia „Sf. Grigorie Palama” din România)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/inima-loc-al-intalnirii-omului-cu-dumnezeu

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești

Nu avem dragoste, de aceea nu-i simţim ca pe fraţii noştri pe toţi oamenii şi ne smintim de viata lor. Toti formăm o familie mare şi suntem fraţi, pentru că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu.

Părinte, cum poate trăi cineva corect şi creşti­neşte în societatea de astăzi, fără să se smin­tească de oamenii care trăiesc departe de Dumnezeu?

- De ce să se smintească de ceilalţi care nu sunt aproape de Dumnezeu? Dacă ar fi fost dintr-o familie cu şapte-opt copii şi pe unul-doi din fraţi i-ar fi tras sa­tana şi ar fi trăit o viaţă păcătoasă, l-ar fi smintit viaţa lor păcătoasă?

- Nu, ci l-ar fi durut, deoarece ar fi fost vorba de fraţii lui.

- Aşadar, răul se află în noi. Nu avem dragoste, de aceea nu-i simţim ca pe fraţii noştri pe toţi oamenii şi ne smintim de viata lor. Toti formăm o familie mare şi suntem fraţi, pentru că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Dacă, într-adevăr, am simţi că toţi oamenii suntem fraţi, ne-ar durea pentru cei ce trăiesc în păcat şi nu ne-ar sminti viaţa lor păcătoasă, ci ne-am ruga pentru ei.

Iar dacă ne smintim, răul se află în noi, nu este înafară de noi. Când ne smintim, să ne spunem nouă înşine: „Tu pe câţi ai smintit? Şi nu vrei să-l rabzi pe fratele tău? Pe tine cum te rabdă Dumnezeu, cu atâtea câte faci?". Gândiţi-vă la Dumnezeu, la Maica Dom­nului, la îngeri, care îi văd pe pământ pe toţi oamenii - ca şi cum s-ar afla într-un balcon mare şi îi văd pe oameni, care sunt adunaţi în piaţă - pe unii cum fură, pe alţii cum se ceartă, pe alţii cum păcătuiesc trupeşte etc. Cum îi rabdă? Cum rabdă ei toată răutatea şi pă­catul ce există în lume? Iar noi să nu răbdăm pe fratele nostru? Este înfricoşător!

- Părinte, ce înseamnă ceea ce spune Apostolul Pavel: Dumnezeul nostru este foc mistuitor? (Evr. 12, 29)

- Dacă arunci într-un cuptor hârtii, gunoaie, ce se va întâmpla cu ele? Nu vor arde? Aşa şi în omul duhov­nicesc, orice i-ar arunca diavolul, arde. „Foc mistuitor!" Când în om se aprinde flacăra dumnezeiască, toate ard. După aceea nu se mai lipesc de el gândurile murdare. Adică diavolul nu încetează să-i arunce gân­duri murdare, dar omul duhovnicesc este „foc" care le arde. După aceea diavolul oboseşte şi se opreşte. De aceea şi Apostolul Pavel spune: Toate sunt curate celor curaţi. La cei curaţi toate sunt curate, nu există nimic necurat. Pe cei curaţi şi în noroi de îi vei arunca, rămân curaţi, ca razele soarelui, care oriunde ar cădea, rămân luminoase şi curate.

 

Omul duhovnicesc, fiind ajutat de omul cel sfânt, se schimbă în înţelesul cel bun, iar de omul trupesc nu se vatămă îl vede, îl doare pentru el, dar nu păţeşte nici un rău. Un om aflat într-o stare duhovnicească de mijloc se schimbă în bine de către un om duhovnicesc, dar se poate schimba şi în rău de un om trupesc. Omul trupesc nu-l înţelege pe cel sfânt şi se sminteşte de cel trupesc asemenea lui. Îndrăcitul văzând pe sfânt fuge, în timp ce omul trupesc se duce la sfânt să-l ispiteas­ că şi să-l smintească. Unul care a ajuns în starea sodo­miţilor se sminteşte chiar şi de îngeri (vezi Fac. 19, 15). Omul smerit, chiar şi neexperimentat duhovniceşte de ar fi, distinge pe îngerul lui Dumnezeu de diavol, pentru că are cură­ţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul. În timp ce omul egoist şi trupesc, pe lângă faptul că este lesne înşelat de diavolul cel viclean, transmite şi el viclenia, iar prin senzualitatea lui provoacă şi vatămă sufletele bolnăvicioase cu microbii lui duhovniceşti.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 64-66)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cum-poate-trai-cineva-corect-crestineste-societatea-de-astazi-fara-sa-se

Asceza trupească și curăţia inimii

Curăţia inimii, sau observarea şi păzirea minţii, al cărei chip este Noul Testament, dacă e ţinută de noi cum trebuie, taie toate patimile şi toate relele.

Vechiul Testament este icoana ascezei trupeşti, iar Evangheliile sau Noul Testament sunt icoane ale curăţiei inimii: „Postul, înfrânarea, culcarea pe jos, starea în picioare, privegherea şi celelalte care se obişnuiesc în legătură cu trupul fac să se liniştească partea afectivă (pasională) a trupului de păcatul cu fapta. Ele sunt o strunire a omului nostru din afară şi un paznic împotriva patimilor cu fapta, ba mai mult, ele ne păzesc, sau ne împiedică şi de la păcatele cu mintea. Curăţia inimii, sau observarea şi păzirea minţii, al cărei chip este Noul Testament, dacă e ţinută de noi cum trebuie, taie toate patimile şi toate relele, dezrădăcinându-le din inimă, şi aduce în schimb bucurie, bună nădăjduire, străpungere, plâns şi lacrimi, cunoştinţă de noi înşine şi de păcatele noastre, pomenirea morţii, smerenie adevărată, iubire nesfârşită faţă de Dumnezeu şi de oameni, şi dragoste dumnezeiască din inimă".

Fără a ignora asceza trupească, care este absolut necesară, Sfinţii Părinţi acordă o mai mare atenţie curăţiei inimii. Asceza trupească pregăteşte terenul pentru lupta lăuntrică cu patimile - însă cel ce o practică fără a se angaja şi în asceza lăuntrică trăieşte în perioada Vechiului Testament. Strădania de a ne purifica inima presupune alungarea „norilor răutăţii din văzduhul inimii". Numai astfel îl vom putea vedea pe „Soarele dreptăţii, pe Iisus". Numai astfel ni se vor lumina, „întrucâtva, în minte, înţelesurile măreţiei Lui".

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 225-226)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/asceza-trupeasca-curatia-inimii

Dumnezeu toate le ține şi fără ajutorul Lui nu putem reuşi nimic

Faptul că Dumnezeu toate le tine şi fără ajutorul Lui nu putem reuşi nimic este un adevăr: cel ce îl va primi cu inima şi va începe ca, orişice ar face, să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor şi să primească tot ce i s-ar întâmpla ca venind din mâna Domnului, acela va umbla întru acest adevăr. 

Faptul că Dumnezeu toate le tine şi fără ajutorul Lui nu putem reuşi nimic este un adevăr: cel ce îl va primi cu inima şi va începe ca, orişice ar face, să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor şi să primească tot ce i s-ar întâmpla ca venind din mâna Domnului, acela va umbla întru acest adevăr. Faptul că moartea ne poate răpi în orişicare ceas, iar după moarte urmează neîntârziat şi judecata este un adevăr: cel care va primi acest adevăr cu inima şi va trăi ca şi cum ar trebui chiar în minutul de faţă să moară şi să se înfăţişeze înaintea judecăţii lui Dumnezeu, acela va umbla întru acest adevăr. La fel stau lucrurile cu privire la oricare alt adevăr. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 16)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/dumnezeu-toate-le-tine-fara-ajutorul-lui-nu-putem-reusi-nimic

Despre amestecul păcatului în faptele bune

Atunci când pe un drum care străbate o câmpie întinsă stă un pom răcoros, care aruncă o umbră bogată, cu câtă bucurie se grăbesc spre el călătorii! Ei află desfătare odihnindu-se şi stând de vorbă prieteneşte sub umbra răcoroasă, deasă şi largă. Un astfel de adăpost, o astfel de mângâiere le dă celor ce merg pe calea vieţii pământeşti sfânta cruce a lui Hristos, de trei ori fericitul pom pe care a înflorit rodul vieţii: Dumnezeu întrupat, Viaţa şi Dătătorul vieţii. Sub umbra crucii aflu acum plăcere stând de vorbă cu dumneavoastră.

Ascultaţi următoarea istorisire sfinţită. La Sfântul, Marele Pimen a venit un frate, plângându-se că vede amestecul păcatului în faptele sale bune. Bătrânul i-a povestit următoarea pildă: „Trăiau undeva doi lucrători de pământ. Unul dintre ei a semănat ceva grâu, deşi necurat, pe când celălalt, lăsându-se pradă leneviei, n-a semănat nimic. Când a venit vremea secerişului, cel dintâi a strâns destul grâu, deşi necurat, pe când cel de-al doilea n-a strâns nimic. Care dintre cei doi lucrători de pământ va avea ce să mănânce?” Fratele a răspuns: „Cel ce a semănat şi a strâns ceva grâu, chiar dacă necurat”. Bătrânul a zis: „Atunci, să semănăm şi noi câte puţin, chiar dacă necurat, ca să nu murim de foame!”

Dumnezeu v-a dat să vedeţi fără greş în inima dumneavoastră atunci când, privind în ea, aţi văzut un amestec de sufletesc şi duhovnicesc. Povestirea de mai sus poate deja să vă mângâie îndeajuns: vedeţi de ce am citat-o aici? Ca să vă mângâiaţi şi mai mult, auziţi lucrul următor: numai Dumnezeu poate dărui sfânta curăţie inimii care crede în El şi aleargă la El prin pocăinţă.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 114-115)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/despre-amestecul-pacatului-faptele-bune

Pescari de oameni (Matei 4, 20-22)

Matei 4,20

(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.

Cineva se poate întreba: „Deci nu pot iubi bogăţia şi în acelaşi timp să-I fiu bineplăcut lui Hristos?” Apostolii ne-au dat o lecţie prin lăsarea imediată în urmă a mrejelor, pentru că nimeni nu poate deţine lucruri pământeşti şi în acelaşi timp să fie complet ataşat de lucrurile cereşti. Remarcaţi că între pământ şi cer este o prăpastie care separă ambele părţi. Aceasta arată că între trupul ceresc şi cel pământesc nu poate fi amestecare. Trupurile cereşti sunt luminoase şi spiritualizate şi fireşte, mereu tind spre cele de sus. Trupurile pământeşti sunt greoaie şi mereu sunt aplecate spre cele de jos. Deci, dacă tinzi către lucrurile cereşti, ele te vor ridica, dacă tinzi către cele pământeşti, te vor afunda. De aceea, ei au lăsat în urmă mrejele, de teamă ca aceste lucruri să nu devină mai degrabă un obstacol pentru ei, decât un folos.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.

Înainte să spună sau să facă ceva, El cheamă apostolii, pentru ca nimic să nu fie ascuns pentru de ei în ceea ce priveşte cuvintele lui Hristos sau lucrările Sale, ca mai apoi să spună cu convingere: Pentru că nu putem decât să vorbim de ceea ce am văzut şi am auzit (Faptele Apostolilor 4, 20). El îi vede spiritualizaţi şi nu pământeşti, uitându-se nu la faţa lor, ci la inima lor. Şi îi alege pe aceştia nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum un artist care vede pietre prețioase şi nu pietre necioplite, le alege – nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum artistul sensibil care nu dispreţuieşte bunul lipsit de formă, la fel şi Mântuitorul, văzându-i în profunzime, nu alege munca lor, ci inimile lor.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Matei 4,21

 (Mt. 4, 21) Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.

O, binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr, şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul – nu pentru că ar fi putut capta lumea prin înţelepciunea cuvântului, ci pentru a elibera natura umană din moarte, prin simpla predicare a credinţei, aşa cum spun apostolii: Pentru ca credința voastră să nu fie în înţelepciunea omenească, ci în puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 5). Şi în alt loc: Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt (1 Corinteni 1, 27-28). De aceea, nu a ales pe cei nobili şi bogaţi ai lumii, ca să nu fie învăţătura lor îndoielnică, nici pe cei înţelepţi ai lumii, ca să nu creadă lumea că au convins-o cu înţelepciunea lor, ci i-a ales pe cei necunoscători, nepricepuţi şi pe cei mai neînvăţaţi pescari, ca Harul Mântuitorului să se descopere.

(Cromațius, Tratat la Matei 16, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Matei 4,22

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.

Remarcaţi credinţa şi ascultarea lor. Pentru că, deşi erau în mijlocul lucrului meseriei lor (şi ştiţi cât de mult timp ia pescuitul), când au auzit glasul Lui, nu au amânat îndeplinirea ei sau şi nici nu au întârziat. Ei nu au spus: Lasă-ne să ne întoarcem acasă, să vorbim despre aceasta cu familia. În schimb, au lăsat totul în urmă şi L-au urmat, aşa cum Elisei a făcut când l-a urmat pe Ilie (I Regi 19, 20-21). Căci Hristos caută acest fel de ascultare din partea noastră ca noi să nu întârziem nici un moment, chiar şi dacă ne presează în mod insistent un lucru absolut necesar.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.

Împărăţia cerurilor nu are nici un preţ. Valorează atât cât ai. Pentru Zaheu a valorat jumătate din cea avea, pentru că cealaltă jumătate pe care o avea, adunată pe nedrept, a promis că o va înapoia împătrit (Luca 19, 8). Pentru Petru şi Andrei a constat în mrejele şi corăbiile pe care le-au lăsat în urmă, pentru femeia văduvă a valorat doi bani (Matei 12, 42); pentru altul a valorat un pahar cu apă rece (Matei 10, 42). Deci, aşa cum am spus, împărăţia cerurilor valorează atât cât avem.

(Sfântul Grigorie cel Mare,Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.

Remarcaţi că Petru şi Andrei sunt cunoscuţi că au lăsat mrejele, pe când Iacob şi Ioan pe tatăl lor şi o corabie. În general, sunt trei lucruri pe care fiecare persoană care vrea să Îl urmeze pe Hristos trebuie să le lase: legea trupului, bunurile materiale şi părinţii trupeşti. Prin lăsarea mrejelor se înţelege lăsarea trebuinţelor trupului, prin corăbii, bunurile materiale, iar prin lăsarea tatălui înţelegem lăsarea părinţilor. Şi remarcaţi că prima dată au lăsat mrejele, apoi corăbiile şi în al treilea rând, pe tatăl lor. Este mai la îndemână să laşi în urmă prima dată legea firii, pentru că este dăunătoare în special urcuşului duhovnicesc. În al doilea rând, bunurile pământeşti, pentru că nu este atât de dăunător să ai ceva în lume, ca decât să păcătuieşti, cu toate acestea şi a avea ceva este ispititor. În final, părinţii, pentru că şi aceştia pot încetini urcuşul duhovnicesc, însă mai puţin periculoşi decât bogăţia şi păcatele trupului. Deci, au lăsat în urmă corăbiile pentru a deveni cârmaci ai vaselor Bisericii, au lăsat mrejele pentru a nu mai prinde peşti pe pământul acesta, ci oameni pentru lumea de dincolo; şi au lăsat un tată în urmă, pentru a deveni părinţi ale tuturor fapturilor înduhovnicite.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

doxologia.ro/viata-bisericii/comentarii-patristice/duminica-2-dupa-rusalii-matei-4-18-23-comentarii-patristice

Pescari de oameni (Matei 4, 18-19)

Binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr, şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul.

Matei 4,18

(Mt. 4, 18) Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.

Unii poate s-au întrebat: La chemarea Domnului, ce sau cât de mult au lăsat în urmă aceşti doi pescari care abia dacă aveau ceva? La aceasta, iubitul meu, trebuie să luăm în calcul mai degrabă intenţia cuiva, decât observarea averii sale. Acea persoană care a lăsat în urmă foarte mult, este cea care nu păstrează nimic pentru el, cea care, cu toate că are puţin, renunţă la tot. Noi tindem să ne ataşăm de acele lucruri personale şi de acele lucruri pe care abia le deţinem, purtând o mare atenţie asupra lor. Aşadar, Petru şi Andrei au lăsat foarte mult în urmă când au renunțat la lăcomia şi la dorinţa de a le deţine. Lasă mult în urmă acea persoană care renunţă la lucrurile obţinute râvnite foarte mult. Aşadar acei săraci care l-au urmat pe Iisus au lăsat în urmă atât cât alţi săraci nu l-au urmat, dar erau capabili să o dorească. Deci atunci când remarci că cineva a lăsat mult în urmă, nu trebuie să-ţi spui însuţi: vreau să fac acelaşi lucru şi să imit pe cei care dispreţuiesc această lume, dar îmi pare foarte rău că nu am nimic ce să las în urmă. Veți lăsa mult în urmă, fraţii mei, dacă renunțați la dorinţele pământeşti. Aspectele pământeşti, oricât de mici pot fi, sunt suficiente pentru Domnul, din moment ce El se uită la inimă şi nu la lucrurile materiale. Nici nu judecă după cât de mult este sacrificat, ci după cât de mult am dorit să facem aceasta. Pentru că, dacă judecăm după bunurile exterioare, sfinţii pescari au negociat în mrejele şi în corăbiile lor pentru viaţa veşnică a îngerilor.

(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

Matei 4,19

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.

Şi au lăsat mrejele şi l-au urmat(Matei 4, 20). În plus, Ioan (Evanghelistul) spune că au fost chemaţi în mod diferit (Evanghelia după Ioan relatează chemarea primului apostol într-un fel diferit (Ioan 1, 35-40). Sfântul Ioan Gură de Aur îmbină cele două chemări, acceptând, din două chemări distincte, pe prima, care este descrisă în Ioan). Prin aceasta, se evidenţiază faptul că este o a doua chemare. Se poate conchide aceasta din nenumărate dovezi. Pentru că s-a spus că au venit la El când Ioan nu a fost aruncat încă în temniţă (Ioan 3, 24); dar aici se spune după ce a fost închis în temniţă. Şi acolo Andrei îl cheamă pe Petru, dar aici Iisus îi cheamă pe amândoi. Pe de o parte, Ioan (Evanghelistul) spune: Iisus l-a văzut pe Simon venind şi i-a spus: Tu eşti Simon, Fiul lui Iona şi te vei numi Chefa, care se numeşte Petru (Ioan 1, 42). Pe de altă parte, Matei spune că el deja avea acel nume, pentru că spune: „văzându-l pe Simon, care se numea Petru… În alt loc, Andrei este văzut venind în casa Lui şi aude multe lucruri. Dar aici, auzind doar o scurtă chemare, ambii L-au urmat imediat. Când mai devreme au văzut că Ioan era în temniţă şi că Iisus se retrăsese (în pustie), nu era nefiresc să se întoarcă la corăbiile lor să pescuiască, după ce L-au urmat la început şi mai târziu L-au lăsat singur să pescuiască. Prin urmare, observi că Iisus îi găseşte pescuind. Dar nici El nu a opus rezistenţă la început când ei au dorit să se retragă de la El, nici după ce se retrag nu îi lasă să plece cu totul. El s-a dat la o parte când ei s-au retras de la El şi a venit din nou ca să-I câştige înapoi. Aceasta, la urma urmelor, este exact ceea ce înseamnă pescuitul.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.

Aici au demonstrat că erau cu adevărat fii ai lui Avraam pentru că, printr-un exemplu similar, L-au urmărit pe Mântuitorul la auzul glasului lui Dumnezeu. Căci ei au renunţat imediat la nădejdea în lucrurile materiale ca să poată căuta cununa veşnică. Ei au lăsat în urmă pe tatăl lor pământesc pentru a putea avea un Tată ceresc şi, aşadar, nu au fost aleşi pe nedrept. Deci, Domnul a ales pescari care, printr-un bun exerciţiu al comerţului cu peşti, au fost preschimbaţi din pământeşti în pescari duhovniceşti, pentru a putea prinde umanitatea spre mântuire, precum peştii din adâncurile mărilor pierdute, aşa cum se adevereşte ceea ce le-a spus Mântuitorul: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Este acelaşi lucru pe care l-a promis prin Ieremia profetul: „Iată, voi trimite mulţime de pescari şi îi vor pescui; şi apoi voi trimite mulţime de vânători şi îi vor vâna” (Ieremia 16, 16). Deci, vedem că apostolii nu sunt chemaţi doar ca pescari, ci şi ca vânători: pescari, pentru că în mrejele predicării evangheliei îi prind pe toţi credincioşii care sunt ca peştii în lume; vânători, pentru că ei îi prind pentru mântuire prin vânătoare duhovnicească pe acei care rătăcesc în lume precum în pădurile rătăcirii şi trăiesc ca animalele sălbatice.

(Cromațius, Tratat la Matei 16, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

 

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.

„Şi le-a spus: Veniţi, urmaţi-Mă, şi vă voi face pescari de oameni”. Aceasta înseamnă că vă voi face învăţători. Adică, cu ajutorul mrejei Cuvântului lui Dumnezeu, să prindeţi oameni din această lume amăgitoare (simbolismul mare-lume este de o utilizare generală şi frecventă în exegeza scripturistică antică), o lume oscilantă şi frenetică, instabilă, înşelătoare şi mereu periculoasă, niciodată sigură pentru nimeni, unde oamenii nu merg, ci sunt purtaţi înainte, parcă împotriva dorinţei lor.

Mânia diavolului s-a folosit în mod viclean de instabilitatea dorinţei puternice a lumii. I-a minţit că dorinţa lor va fi îndeplinită. S-a bucurat să-I îndemne la fapte păcătoase, astfel ca ei să se mănânce unii pe alţii, aşa cum peştii mari îi mănâncă pe cei mai neputincioşi, ca nu cumva să fie luaţi din apă și să trăiască pe pământul fertil și rodnic al trupului lui Hristos. Altfel, făcându-se membre ale trupului lui Hristos, ei ar fi trăit pe pământ rodnic, pe cel mai dulce şi liniştit pământ, unde nu este nici furtună care să provoace distrugeri, exceptând poate încercarea credinţei şi înmulţirea răbdării lor. În acel Trup, oamenii trăiesc în siguranţă, nefiind constrânşi. Ei nu se mănâncă unul pe altul, ci se susţin, se sprijină fiecare în parte.

Iată, nu vă dau o nouă evanghelie. Nu este ca altă mreajă, țesută cu numeroase povestiri agitate încoace şi încolo precum valuri ale unor opinii variate şi parabole indispensabile, virtuţi admirabile şi învăţături diverse şi legată prin ameninţări şi promisiuni de fericire. Nu este făcută din legături rigide sau evidenţiate de preziceri sau cunoașterea unei gândiri oculte sau din mărturisiri ale demonilor şi învieri ale morţilor pentru a-i ţine pe oamenii raţionali captivi şi pentru a-i preveni să iasă afară, prin orice mijloace.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

doxologia.ro/viata-bisericii/comentarii-patristice/duminica-2-dupa-rusalii-matei-4-18-23-comentarii-patristice

A ne liniști

Vine vicleanul și îngreunează sufletul cu leneviri, cu împuținări de suflet, cu gânduri; apoi îngreunează și trupul cu boale, cu slăbiciune.

A zis iarăși: bine este a ne liniști, căci bărbatul înțelept, liniște aduce. (Pilde, 1, 12) Că mare lucru este, cu adevărat, fecioarei și călugărului a se liniști, dar mai ales tinerilor. Dar vine vicleanul și îngreunează sufletul cu leneviri, cu împuținări de suflet, cu gânduri; apoi îngreunează și trupul cu boale, cu slăbiciune, cu slăbănogirea genunchilor și a tuturor mădularelor și slăbește puterea sufletului și a trupului și fiecare poate să zică: sunt slab și nu pot să-mi fac canonul. Dar de ne vom trezi, toate acestea se risipesc. Că era un călugăr și când venea să-și facă pravila, îl apuca răceala și fierbințeala (adică friguri) și capul tare i se supăra. Și așa își zicea: iată, sunt bolnav și voi muri, deci să mă scol mai înainte până ce nu mor și să-mi fac pravila. Și după ce va înceta pravila, încetau și frigurile, și iarăși, cu această socoteală fratele se împotrivea și își făcea pravila și așa a biruit pe vicleanul.

(Patericul, ediția a IV-a rev., Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 100)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/ne-linisti

Stările sufletului

Aşadar, din stările diferite ale inimii poate omul să priceapă ce este de la Dumnezeu şi ce de la diavol. „Din starea sufletească, notează Sfântul Grigorie Sinaitul, poţi cunoaşte dacă lumina apărută în sufletul tău este dumnezeiască ori satanică”.

Când omul primeşte ceva dumnezeiesc, inima i se bucură. Când primeşte ceva diavolesc, inima i se tulbură.

Când inima creştinului primeşte ceva de la Dumnezeu, nu mai caută să se încredinţeze  pe altă cale străină ca acel lucru provine de la Domnul. Prin însăşi această lucrare se convinge că a primit ceva ceresc. Şi asta pentru că simte roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni 4, 22-23).

Şi chiar dacă diavolul s-ar preschimba în înger de lumină sau i-ar insufla omului cugete care par bune, inima totuşi va simţi ceva necurat, o tulburare a cugetelor şi o confuzie a simţurilor. Sfântul Macarie Egipteanul explică: „Chiar dacă satana va reuşi să arate vedenii luminoase, totuşi, cu nici un chip nu va putea produce o stare de pace în inimă. Prin acest semn se cunosc lucrările lui”.

Aşadar, din stările diferite ale inimii poate omul să priceapă ce este de la Dumnezeu şi ce de la diavol. „Din starea sufletească, notează Sfântul Grigorie Sinaitul, poţi cunoaşte dacă lumina apărută în sufletul tău este dumnezeiască ori satanică”.

 

(Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere din limba greacă Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 337-338)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/starile-sufletului

Duhul Sfânt șterge frica din firea omenească

Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a şters frica din fire. Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului. De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt.

Ziua Pogorârii Duhului Sfânt însemnează şi ieşirea omului din omenesc şi frică, în dumnezeiesc şi senin dumnezeiesc. Apostolii, deşi văzuseră, ba chiar şi ei făcuseră lucruri mai presus de fire, ei, care s-au încredinţat de marea realitate a învierii din morţi, încă mai plăteau tribut: tremurau din toate fibrele neputinţei omeneşti.

Duhul Sfânt, prin pogorârea Sa, a şters frica din fire. Putere de sus şi limbă de foc s-a dat omului. De acum nu mai grăiau din ale lor, ci din Duhul Sfânt. Aşa e firesc: Dumnezeu să grăiască omului despre Sine, din om. Dar atunci omul ia foc şi lumină dumnezeiască.

Divina prezenţă strămută omul în fericirea după care de altfel umblă - a supremei certitudini. Atunci nu mai e putere pe lume, de care să se teamă, deşi el nu e o primejdie pentru nimeni.

Numai aşa se explică minunea că 12 oameni simpli, dar convinşi de evidenţa divină, au biruit imperiul roman, stârnind în el o revoluţie fără arme, cum nu s-a mai văzut alta. Au cutreierat până la marginile pământului, înfruntând toate primejdiile vremii şi locurilor, câştigând credincioşi lui Dumnezeu, nu numai prin viaţa şi cuvântul lor, ci până şi cu moartea lor, ultimul gest, şi cel mai puternic, de biruinţă a spiritului asupra materialităţii lumii acesteia.

Iată ce destin are un om îmbrăcat în Duhul Sfânt: ce poate o limbă de foc a divinei prezenţe!

 

(Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii, Ed. Charisma, Deva, 2006, p. 100)

doxologia.ro/viata-bisericii/predici/duhul-sfant-sterge-frica-din-firea-omeneasca

Pogorârea Sfântului Duh este primul moment când omenirea respiră Duhul Dumnezeiesc

În Evanghelie se spune limpede că vremea învierii ei sosise deja; rămăsese puţin de făcut: „nu era încă Duh Sfânt – de ce? – pentru că Iisus încă nu Se proslăvise” (In. 7, 39). Dar iată că Domnul a înviat, S-a înălţat la cer întru slavă, Duhul Dumnezeiesc S-a pogorât şi omenirea a înviat, respirându-L.

Pogorârea Sfântului Duh este primul moment când omenirea respiră Duhul Dumnezeiesc. Amintiţi-vă de proorocia lui Iezechiel despre câmpul plin de oase omeneşti. Amintiţi-vă cum la cuvântul lui s-au adunat iarăşi oasele, cum s-au acoperit apoi cu vine, cu carne şi cu piele, dar duh încă nu se află în ele. Şi i s-a zis proorocului: „prooroceşte despre Duh” „şi am proorocit” (Iez. 37, 9-10) – şi totul a înviat. Acel câmp de oase preînchipuie omenirea căzută, care în depărtarea sa de Dumnezeu nu avea în sine viaţă şi era lipsită de duh, precum spune Apostolul. Domnul însă n-a părăsit-o, ci a pregătit-o în vederea primirii învierii prin felurite lucrări ale purtării Sale de grijă. Se poate spune că la vremea arătării Mântuitorului Hristos ea era gata pe deplin să primească o viaţă nouă: semăna cu un hoit întreg, în care oasele erau unite prin încheieturi şi acoperite de vine, de trup şi piele, şi numai duhul lipsea din ea. În Evanghelie se spune limpede că vremea învierii ei sosise deja; rămăsese puţin de făcut: nu era încă Duh Sfânt – de ce? – pentru că Iisus încă nu Se proslăvise (In. 7, 39). Dar iată că Domnul a înviat, S-a înălţat la cer întru slavă, Duhul Dumnezeiesc S-a pogorât şi omenirea a înviat, respirându-L.

 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Sophia, 2007, p. 71)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/pogorarea-sfantului-duh-este-primul-moment-cand-omenirea-respira-duhul-dumnezeiesc

Lucrul cel mai important al vieţii noastre este starea inimii

Dacă omul nu este cu inima în biserică, atunci nu este deloc în biserică, chiar de ar fi şi cu trupul. Totul trebuie făcut, aşadar, cu inima. Cu inima să iubim, cu inima să ne smerim, cu inima să ne apropiem de Dumnezeu, cu inima să iertăm, cu inima să ne frângem, cu inima să ne rugăm, cu inima să binecuvântăm şi aşa mai departe.

Dacă nu există credinţă în inimă, atunci nu există credinţă deloc, chiar de s-ar declara cineva ortodox. Dacă nu există suspinuri în inimă, atunci nu există deloc, chiar de ar agita cineva aerul ori s-ar bate cu pumnii în piept. Dacă frică de Dumnezeu nu este în inimă, atunci nu este deloc, chiar de ar părea cineva plin de blagocestie. De nu există curăţenie şi lepădare de sine în inimă, nici acestea nu există deloc, chiar de ar fi cineva curat cu trupul şi nu ar avea nimic din bunătăţile lumii.

Dacă omul nu este cu inima în biserică, atunci nu este deloc în biserică, chiar de ar fi şi cu trupul. Totul trebuie făcut, aşadar, cu inima. Cu inima să iubim, cu inima să ne smerim, cu inima să ne apropiem de Dumnezeu, cu inima să iertăm, cu inima să ne frângem, cu inima să ne rugăm, cu inima să binecuvântăm şi aşa mai departe. Căci, aşa cum este omul cu inima, aşa îl vede şi Dumnezeu de la înălţimea tronului Său şi potrivit cu aceasta îl primeşte la El. Cain şi Abel au adus jertfe împreună, însă Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat (Fac. 4, 4-5). Vameşul şi fariseul se rugau împreună în biserică, însă vameşul a fost primit iar fariseul a fost dat la o parte. De unde aceste diferenţieri? Din starea inimii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Editura Sophia, 2011, pp. 161-162)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/lucrul-cel-mai-important-al-vietii-noastre-este-starea-inimii

Pentru Hristos se revarsă asupra noastră necazurile ca săgeţile

Să ştii că pentru Hristos se revarsă asupra noastră necazurile ca săgeţile. Le sloboade asupra noastră vrăjmaşul nostru, diavolul, ca să se răzbune pe noi prin ele pentru bunătăţile pe care nădăjduim şi ne străduim să le primim...

Cu bărbăţie să răbdăm toate pentru Domnul, aşa cum se cuvine să rabde ostaşii viteji care nici de moarte nu se înfricoşează pentru împăratul lor. De ce n-am fost supuşi unor amărăciuni atât de multe şi de mari atunci când slujeam lumii şi grijilor lumeşti? De ce acum, când ne-am apropiat să slujim lui Dumnezeu, suntem supuşi necazurilor de tot felul? Să ştii că, pentru Hristos se revarsă asupra noastră necazurile ca săgeţile. Le sloboade asupra noastră vrăjmaşul nostru, diavolul, ca să se răzbune pe noi prin ele, pentru bunătăţile pe care nădăjduim şi ne străduim să le primim, şi totodată pentru a ne slăbănogi sufletele prin întristare, prin trândăvie, prin lene, lipsindu-ne în acest chip de fericirea pe care o aşteptăm. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 32)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/pentru-hristos-se-revarsa-asupra-noastra-necazurile-ca-sagetile

Atunci când Hristos dă Duhul Sfânt, Se dă pe Sine

La ce ar servi mărturia omenească, precum că sunteţi fii ai lui Dumnezeu dacă Sfântul Duh al lui Dumnezeu nu ar confirma El Însuşi acest lucru?

La ce ar servi mărturia omenească, precum că sunteţi fii ai lui Dumnezeu dacă Sfântul Duh al lui Dumnezeu nu ar confirma El Însuşi acest lucru? Și Sfântul Duh este dat tuturor celor ce-L cer de la Dumnezeu. Pentru a primi acest oaspete mult prea drag trebuie îngrijită şi purificată casa sufletului. Aşa spune Domnul nostru, biruitorul morţii: „Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care îl cer de la El!” (Luca 11, 13). Acesta este cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl oferă oamenilor. Căci atunci când dă Duhul Sfânt, de fapt El Se dă pe Sine. 

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Credinţa poporului lui Dumnezeu, Traducere din limba engleză: Diana Potlog, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 37)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/atunci-cand-hristos-da-duhul-sfant-se-da-pe-sine

Darul pocăinţei este chezăşia veşnicei fericiri

Mult s-a prelungit pribegia sufletului meu (Ps. 119, 5). Milostivul Domn, Care dăruieşte robilor Săi totul la vremea de El ştiută, să-mi dăruiască mie, pribeagului, adăpostul pocăinţei. Să-mi dăruiască acest dar de preţ, şi voi împărţi comorile aduse de pocăinţă cu prietenii mei în Domnul. Darul pocăinţei este chezăşia veşnicei fericiri. Albit prin pocăinţă, să intru în Rai, unde nu vor fi lăsaţi cei ale căror haine nu au fost albite prin pocăinţă. Să-i văd acolo pe cei care mă iubesc în Domnul, să cad împreună cu ei la picioarele Domnului, Care nu a ascuns de noi ţarina pocăinţei, în care este ascuns mărgăritarul pocăinţei cel de mult preţ. Neguţătorul care doreşte să cumpere această ţarină trebuie să vândă însă toată averea sa. Dea Domnul să fiu un asemenea negustor, să stăpânesc darul acesta duhovnicesc, spre mântuirea mea şi a aproapelui! Suspină sufletul meu, însetează de liniştirea adâncă, netulburată, în afara căreia este cu neputinţă a găsi pocăinţa îmbelşugată, deplină. Mă încredinţez voii lui Dumnezeu! Să se săvârşească asupra mea şi asupra tuturor voia lui Dumnezeu!

 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, p. 116)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/darul-pocaintei-este-chezasia-vesnicei-fericiri

Credinţa creştină i-a apropiat pe oameni de lumina veşnică a îndumnezeirii

Credinţa creştină i-a apropiat pe oameni de lumina veşnică a îndumnezeirii. Din această cauză creştinii îşi pun atâtea întrebări în legătură cu această misterioasă şi fascinantă lumină...

Credinţa creştină i-a apropiat pe oameni de lumina veşnică a îndumnezeirii. Din această cauză creştinii îşi pun atâtea întrebări în legătură cu această misterioasă şi fascinantă lumină - pentru că ei s-au apropiat foarte mult de ea. Cei ce sunt mai departe de această lumină îşi pun mai puţine întrebări despre ea.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Credinţa poporului lui Dumnezeu, Traducere din limba engleză: Diana Potlog, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 36)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/credinta-crestina-i-apropiat-pe-oameni-de-lumina-vesnica-indumnezeirii

Credinţa stă într-aceea ca să petreci în smerenie şi să faci milostenie

Dacă vrei să fii un fiu credincios şi râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ţi ţelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele.

Preacuviosul Pimen cel Mare povestea că un oarecare monah, fiind mânat de această râvnă, s-a supus următoarei ispite: l-a văzut pe un alt monah culcat cu o femeie. Îndelung s-a luptat monahul cu gândul care-l silea să-i oprească pe cei ce păcătuiau şi, fiind în cele din urmă biruit, i-a împins cu piciorul zicând: încetaţi! Atunci s-a arătat că era vorba de doi snopi (Pateric).

Preacuviosul Avva Dorotei povesteşte că, pe când petrecea în chinovia Avvei Serid, un frate oarecare l-a clevetit pe un alt frate, mânat fiind de râvna cea lipsită de judecată, care este întotdeauna împreunată cu bănuieli şi cu păreri, fiind foarte plecată spre născociri. Învinuitorul îl învinuia pe cel învinuit că în acea dimineaţă, devreme, ar fi furat nişte smochine din livadă şi le-ar fi mâncat; la cercetarea făcută de egumen, însă, s-a arătat că cel bârfit nu se afla în mănăstire în dimineaţa cu pricina, ci într-una din aşezările vecine, fiind trimis acolo de iconom, şi se întorsese în mănăstire doar după terminarea Dumnezeieştii Liturghii (învăţătura a 9-a a Preacuviosului Avvă Dorotei).

Dacă vrei să fii un fiu credincios şi râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ţi ţelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu îndrăzni să-l lauzi! Nu îndrăzni să-l înveţi! Nu îndrăzni să-l loveşti şi să-l mustri! Acestea nu sunt fapte ale credinţei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei. L-au întrebat pe Pimen cel Mare: „Ce este credinţa?" Pimen Cel Mare a răspuns: „Credinţa stă într-aceea ca să petreci în smerenie şi să faci milostenie" (Pateric), adică a te smeri înaintea aproapelui şi a-i ierta toate supărările şi jignirile, toate greşelile lui.

(Sfântul Ignatie Briancininov, Despre înșelare, Editura Sophia, Egumenița, 2010, p. 15)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/credinta-sta-intr-aceea-ca-sa-petreci-smerenie-sa-faci-milostenie

Învierea şi Înălţarea Domnului rămân taine pentru noi

Mărturisim că Domnul Hristos S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui. Unde este cerul şi cum este în cer Mântuitorul, noi nu ştim. Dar de câte ori ne gândim la Mântuitorul, ne gândim ca la Cel ce este în cer şi pretutindenea. Cu trupul şi sufletul este în cer, într-un loc anume. Este o taină pentru noi. 

În Sfânta Scriptură se vorbeşte şi despre doi oameni care s-au înălţat “ca la cer” se zice, probabil într-o sferă  care nu este chiar cerul, dar totuşi mai presus de pământ. Enoh, care a fost plăcut lui Dumnezeu, a fost răpit “ca la cer” la fel ca şi Proorocul Ilie, care s-a înălţat, se spune în Sfânta Scriptură, ca într-o căruţă de foc. Însă, toate lucrurile acestea ne sunt descoperite nouă şi noi credem în ele fără să le înţelegem şi fără să le putem cunoaşte.

Măsturisim că Domnul Hristos S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui. Unde este cerul şi cum este în cer Mântuitorul, noi nu ştim. Dar de câte ori ne gândim la Mântuitorul, ne gândim ca la Cel ce este în cer şi pretutindenea. Cu trupul şi sufletul este în cer, într-un loc anume. Este o taină pentru noi. Noi nu putem spune cum anume. Nici despre trupul Mântuitorului nu putem mărturisi cum este, decât cât ştim noi din Sfânta Evanghelie: anume că Domnul Hristos a ieşit din mormânt prin piatra pecetluită şi a intrat la ucenicii Săi prin uşile încuiate, deci într-o formă de trup care este mai presus de trupul obişnuit. Este o taină pentru noi şi rămâne o taină, şi poate că va rămâne taină chiar şi atunci când ne vom întâlni cu Domnul nostru Iisus Hristos Cel înălţat, pentru că tainele sunt mai presus de priceperea noastră.

Deci, cei care au fost de faţă acolo unde S-a înălţat Domnul Hristos, au mărturisit despre înălţarea Lui, cât au putut ei să înţeleagă, şi ne încredinţează pe noi că Domnul Hristos S-a înălţat la cer.

 

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, 1997, pp. 304-305)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/invierea-inaltarea-domnului-raman-taine-pentru-noi

Duhul Sfânt și Împărăția cerurilor

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cât de necesară este împărtășirea Duhului Sfânt

 

 

        Așa cum trupul nu poate să-și împlinească cele ale sale, fără sufletul viu, la fel nici sufletul nu poate împlini cele ale sale, fără împărtășirea Duhului Celui de viață făcător. Căci Duhul este în raport cu sufletul ceea ce este sufletul în raport cu trupul. De aceea trimițând pe Apostoli la propovăduire, Domnul a zis: „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi și zicând acestea”, precum spune ucenicul cel iubit al lui Hristos, „a suflat asupra lor și le-a zis: luați Duh Sfânt”[1]. Acest Duh Sfânt, Care duce la săvârșire toate lucrările cele după Dumnezeu, le este insuflat în față, ca să arate clar că această mișcare duhovnicească și putere și viață este adusă din exterior, fiind limpede de la Dumnezeu Însuși, călăuzindu-i pe cei trimiși, ca pe unii care au nevoie de acest dar, de suflarea duhovnicească și ajutorul Duhului, ca să îi conducă la cele cuvenite și să se apere cu îndrăzneală și, la vreme, nu mai puțin să facă minuni, și astfel cu ajutorul Duhului, să se îmbunătățească vădit în dumnezeiasca propovăduire. De aceea Domnul a arătat: „fără Mine nu puteți face nimic”[2]. Și întărindu-i pe ai Săi le făgăduiește că va fi cu ei până la sfârșitul veacului[3] și le vestește că le va trimite pe Mângâietorul „ca să rămână cu voi până în veac”[4]. Astfel cu El, vom împlini cele mai mari lucrări, dar fără El nu putem face nimic, nici să învățăm, nici să dăm vreun răspuns.

 

 

Ce este Împărăția cerurilor?

Prin acest dar [al Duhului Sfânt] spunem că avem înlăuntrul nostru Împărăția cerurilor, după spusa Domnului[5]. Ce altceva putem înțelege prin această Împărăție dinlăuntrul nostru, – a lui Dumnezeu sau a cerurilor – dacă nu o asemenea sălășluire în noi a Sfintei Treimi, începătoare a vieții? De aici, fiindcă Domnul spune că Împărăția cerurilor va fi moștenirea noastră, iar Duhul Sfânt, Cel participat de noi este arvuna moștenirii noastre, adică a Împărăției cerurilor. Și Domnul zice: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”[6], arătând că această Împărăție este necreată, care este Dumnezeu Însuși. Iar Sfântul Pavel zice: „Ați fost pecetluiți cu Sfântul Duh al făgăduinței, Care este arvuna moștenirii voastre”[7]. Și chiar fără acest cuvânt al Apostolului, Domnul Iisus nu spune simplu veniți drepți[lor], ci cheamă la moștenirea unei asemenea Împărății pe binecuvântații Tatălui Lui, și este foarte limpede că îi cheamă pe cei care încă de aici au primit ca arvună Duhul Sfânt. Fiindcă Scriptura nu are obiceiul să cheme pe nimeni binecuvântat al lui Dumnezeu, afară numai pe cei duhovnicești, de aceea și Sfântul Pavel zice: „Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească”[8]. Și ceea ce aici este numit simplu împărăție, în alte locuri iarăși e numit Împărăția cerurilor, ca atunci când spune: „Lăsați copiii să vină la Mine, că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor”[9]. Și iarăși: „Dacă nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor”[10].

      Așadar, dacă Împărăția cerurilor va fi moștenirea noastră, atunci, ne asigură Apostolul, arvuna moștenirii noastre, va fi Duhul Sfânt întru Care sunt pecetluiți cei credincioși de către Dumnezeu. Vedem, așadar, Împărăția cerurilor în noi înșine, simțind-o (ἀισθανόμενοι) în noi înșine în mod inteligibil, în chip mai presus de lume, prin participarea la Duhul Sfânt, Cel de viață făcător. De aici, descoperitorul celor dumnezeiești, Marele Vasile, învățând că Duhul Sfânt este arvuna împărăției cerurilor și ca un început, zice: „Prin Duhul Sfânt este urcarea în Împărăția cerurilor” apoi, „dacă arvuna este astfel, cum va fi desăvârșirea? Și dacă începutul este astfel, ce va fi deplinătatea întregului?”[11] Înțelegi cum Duhul este dat credincioșilor ca arvună și ca parte a moștenirii de acolo, care a fost numită pe bună dreptate și generic Împărăția cerurilor?

[Sf. Calist Angelicoudes, Trei tratate isihaste (Viața în Hristos, Seria Pagini de Filocalie, nr. 2), studiu introductiv Simeon Koutsas, traducere din greaca veche de Laura Enache, traducere din franceză Carmen Bolocan, ediție îngrijită de pr. Dragoș Bahrim, Ed. Doxologia, Iași, 2012, pp. 145-146; 151-152]


[1] In. 20, 21-22.
[2] In. 15, 5.
[3] Mt. 28, 20.
[4] In. 14, 16.
[5] Lc. 17, 21.
[6] Mt. 25, 34.
[7] Efes. 1, 13-14.
[8] Efes. 1, 3.
[9] Mt. 19, 14.
[10] Mt. 18, 3.
[11] Sf. Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, XV, 36 SC 17 bis, 370.

parohiacopou.ro/duhul-sfant-si-imparatia-cerurilor-sf-calist-angelicoudes

Pogorârea Duhului Sfânt, între reconstrucţia şi demolarea omului

Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt marchează începutul unei noi ere în istoria spiritualităţii umane: reconstrucţia duhovnicească a omului, spre desăvârşirea sa întru sfinţenie. Pericolele însă pândesc la tot pasul, riscând să demoleze sufleteşte omul, în mod definitiv şi irevocabil.

O expunere completă a Duhului Sfânt ar ţine minim cât întinderea Scripturii, deoarece întregul ei conţinut se raportează la El. Să încercăm însă o variantă minimală.

Cine este Duhul Sfânt? A treia persoană a Sfintei Treimi-Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. El este omniprezent la crearea lumii întregi. Însuşi omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi are ca menire ajungerea la asemănarea cu El, prin lucrarea de desăvârşire duhovnicească prin iubire. Însă, întâmplându-se căderea în păcat, legătura omului cu Treimea se va rupe, generând haos, durere, dezastru şi moarte.

Cu ce se ocupă Duhul Sfânt? Dacă Tatăl este Creatorul şi Fiul este Mântuitorul atunci Duhul Sfânt este Sfinţitorul tuturor. El pecetluieşte duhovniceşte pe om, reconstruindu-i întreg universul său spiritual şi material. Însă aceasta nu se întâmplă fără efort din partea omului, deoarece reconstrucţia presupune eliberarea de Adam cel vechi, decăzut şi îmbrăcarea în Adam cel nou, omul hristic sfinţit prin Duhul Sfânt.

Cum se întâmplă aceasta? În două etape: mai întâi lucrează Dumnezeu, apoi omul conlucrează cu Dumnezeu, prin dragostea credinţei şi a faptelor bune. Roada acestei conlucrări este dobândirea Duhului Sfânt, manifestată prin apariţia darurilor duhovniceşti şi, într-un final, unirea lăuntrică, harismatică, cu Dumnezeu, într-o comuniune de iubire.

Dumnezeu a lucrat în istorie, prin Pogorârea Duhului Sfânt, moment descris cu precizie în Faptele Apostolilor, cap. 2, dar prezis încă din Vechiul Testament şi anunţat apoi de Hristos, înainte de Răstignire şi Înălţare.

Câteva observaţii legat de momentul în sine. Se numeşte Pogorâre nu coborâre, pentru a sublinia că, asemenea Tatălui şi Fiului, Duhul Sfânt vine din iubire iertătoare spre om, prin pogorământ,  căci omul se arătase nevrednic de a-l păstra. Semnul văzut îl constituie suflarea de vânt şi limbile ca de foc. Simbolistica este complexă şi profundă: vântul simbolizează blândeţea, smerenia şi pacea, descoperite Sf. Ilie (de aceea la Botezul lui Hristos apare ca porumbel), iar focul reprezintă combustia dragostei în inimă (focul spiritual este motorul vieţii duhovniceşti, aşa cum focul material este baza vieţii materiale). Fiecare creştin primeşte această pecete a Duhului în momentul primirii Sfântului şi Marelui Mir, la Mirungere, după Botez. Iar toate aceste lucrări se întâmplă în Biserică, loc al sfinţirii omului. De aceea, spunem că Pogorârea Duhului Sfânt este şi ziua de naştere a Bisericii.

Care sunt roadele/efectele Duhului Sfânt în viaţa creştinului? Ele au fost anticipate de profetul Isaia, în viziunea venirii celor 7 daruri ale Duhului, peste Mesia:Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al evlaviei; Duhul temerii de Dumnezeu. Hristos însuşi anunţă pe ucenici că le va trimite de la Tatăl pe Duhul cel Sfânt, pe care îl prezintă ca Mângâietor, Duhul Adevărului, care vă va călăuzi întru tot adevărul şi care, odată venit, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. La rândul său, Sf. Ap. Pavel prezintă roadele Duhului ca fiind: iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie. În plan sufletesc, aceste roade au ca efect: luminarea minţii, curăţia sentimentelor şi întărirea voinţei. Perspectiva vieţii umane se schimbă şi ea: cele spirituale devin mai preţioase şi mai prioritare ca cele materiale. Veşnicia primează în faţa vremelniciei.

Să mai aflăm că iniţial, în vechime, pentru a cinsti această minunată lucrare a Duhului Sfânt asupra omului, ziua de după Pogorâre (Luni) era închinată cinstirii Acestuia. Însă, mai înspre zilele noastre, Biserica a găsit mai potrivit a cinsti nu numai pe Duhul, ci întreaga Sfântă Treime, deoarece, cum am mai scris, Pogorârea Duhului este rezultatul lucrărilor Tatălui şi Fiului. Iar anul acesta, ca o încununare a lucrării sfinţitoare a Treimii, Lunea închinată Ei coincide cu cinstirea unor sfinţi: Sf. Ioan Botezătorul, Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului (Naşterea) şi Sf. Ioan cel Nou de la Suceava (aducerea moaştelor).

Cred că astăzi toate acestea par desprinse din filme SF, întrucât în jur pare să trăim vremuri ca după izgonirea din Rai, dominate de corupere şi decădere morală. În fond, însuşi Hristos a avertizat că omul duhovnicesc încetează a mai fi un om lumesc. El zice Apostolilor: Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Iar în alt loc zice despre sfinţi: şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. De aici, se naşte chiar o opoziţie între sfinţi şi lumesc, dar şi pericolul ca noi, creştinii, să ne lăsăm atraşi de ispitele lumii, spre demolarea noastră definitivă şi ireversibilă.

De unde vine pericolul demolării umane? Din folosirea nepotrivită a libertăţii noastre, din alegerile rele sau neinspirate pe care le facem, din nelucrarea duhovnicească. Deşi s-au scris tratate întregi despre aceasta, mă limitez la două aspecte, mai actuale.

Primul aspect ar fi transformarea Sărbătorilor în vacanţe sau mini-vacanţe. Unele sărbători religioase au fost declarate de autorităţi ca Zile Legale de Sărbătoare. Presa este plină de exemple de petrecere a lor: clubbing, distracţie, litoral/munte etc. Dar sărbătorile sunt zile libere, în care ne oprim de la muncile obişnuite tocmai pentru a ne putea preocupa mai mult de cele sufleteşti: rugăciune, cunoaştere, participare la slujbe (atenţie, Duhul Sfânt s-a pogorât şi lucrează în Biserică, nu în afara ei), creştere spre desăvârşire. Transformarea acestui timp în vacanţă hedonistă este similară cu punerea de bombe cu ceas la temelia sufletului. Filozofia românească de tip dacă nu muncim, atunci să ne distrăm şi să ne simţim bine, poate avea efecte devastatoare, dacă nu foloseşte îmbunătăţirii sufleteşti. Timpul trecut poate fi un timp pierdut sau un timp câştigat,  funcţie de cum ştim să-l petrecem. Există şi distracţii ziditoare de suflet, ca şi să ne simţim bine în comuniunea de bucurie, dragoste şi adevăr cu aproapele. Căci, zice Apostolul: fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire.

Al doilea aspect este tendinţa de a mixa creştinismul cu păgânismul. Din nou presa ne ajută cu exemple. Marile sărbători se bucură în presă de informări teologice, dar şi de glisări către zona păgânismelor şi a superstiţiilor populare. De pildă,  chiar aceste zile,  avem de-a face cu câteva denumiri de acest gen: Rusalii, Sânziene, Drăgaică. Biserica a consemnat aceste sărbători din dorinţa de a sublinia lucrarea de încreştinare a sărbătorilor populare păgâne, care nu sunt altceva decât interpretări religioase eronate a unor elemente spirituale reale. Din păcate, astăzi asistăm la reversul acestui drum: sărbătorile creştine încep să fie decreştinate, reducându-se la simple elemente de religiozitate superstiţioasă sau păgână. Poate că Biserica ar trebui să reevalueze prezenţa acestor denumiri în calendar, fie eliminându-le pentru a nu mai fi motiv de confuzie, fie oferind o explicaţie actualizată asupra acestora. O chestiune similară se întâmplă şi cu semnele zodiacale, care, în esenţă, descriu astronomic constelaţiile cerului: mulţi cred că Biserica le-a luat de la astrologi, dar, în realitate, este invers, deoarece Biserica descrie prin ele, în acord cu astronomia, constelaţiile, universul cerului material, aşa cum este sesizat el de pe Terra.

Închei cu un cuvânt al Apostolului Pavel, care vorbeşte despre zidire şi dărâmare:

Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră[…]după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire, iar nu spre dărâmare.

 Pr. Eugen Tanasescu

doxologia.ro/puncte-de-vedere/pogorarea-duhului-sfant-intre-reconstructia-demolarea-omului