Chiril a vorbit despre faptul că pătimirea lui Hristos este voluntară în trei moduri distincte, dar corelate: (1) Hristos putea evita pătimirea dacă ar fi ales astfel; (2) Hristos nu era în neştiinţă de cauză în ceea ce priveşte Patima Sa: dimpotrivă, El ştia dinainte rezultatul final al activităţii Sale, inclusiv circumstanţele şi timpul morţii Sale; (3) Hristos a ales să pătimească din compasiune pentru neamul omenesc. Hristos nu a fost obligat să pătimească, El nu a pătimit în necunoştinţă de cauză sau fără un scop.
Precum în zilele slujirii Sale pământeşti Cuvântul întrupat vindeca prin atingere, tot astfel în Sfânta Euharistie credincioşii ating cu buzele lor şi se împărtăşesc cu trupul şi sângele pe care Dumnezeu Cuvântul şi le-a impropriat[23]. Hristos a folosit în mod deliberat un limbaj fizic concret: Hristos ascunde seminţele nemuririi în noi prin introducerea trupului Său în trupurile noastre. Sfântul Chiril încuraja împărtăşirea deasă, accentuând că viaţa nemuritoare era împărtăşită în mod fizic credincioşilor care se apropiau de Taină cu evlavie şi pocăinţă[24].
Teoria asumării putea fi aplicată cu forţă egală Tainei Botezului. Când a fost pusă întrebarea: „Întru a cărui moarte erau catehumenii botezaţi?”, Nestorie, în mod predictibil, a răspuns că era neadecvat şi absurd să vorbeşti despre moartea Dumnezeirii. Chiril a răspuns că soluţia lui Nestorie era la fel de neadecvată: moartea unui simplu om, chiar unit într-o legătură de onoare cu Dumnezeirea, nu putea să asigure mântuirea. Era necesar ca Dumnezeu să pătimească şi să moară în firea umană pentru a cuceri moartea prin moarte şi pentru a restaura nemurirea şi nestricăciunea. Aceasta nu însemna că „divinitatea dezgolită” a murit, ci că, prin asumarea trupului, Dumnezeu Şi-a împropriat moartea omenească[25]. Principalele contururi ale acestui argument erau deja prezente în corpusul de scrieri apolinariste, la care Chiril avea acces[26].
Pentru a explica mai clar acest punct de vedere mai degrabă obscur, Chiril a făcut apel la analogia morţii şi naşterii fiinţei omeneşti. În cazul morţii unui om cu trup muritor şi suflet nemuritor, nu spunem: „Trupul lui Petru a murit”. Spunem însă: „Petru a murit”, înţelegând că sufletul lui Petru nu încetează să existe când este separat de trupul său. Această modalitate de exprimare subliniază faptul că Petru este un singur subiect atât al experienţelor trupeşti, cât şi al celor psihice. De asemenea, am putea la fel de bine să vorbim despre Dumnezeu Cuvântul răstignit şi Care a murit cu trupul (înţelegând că Cuvântul nu a încetat să existe în ciuda morţii trupului Său), în loc să atribuie pătimirea şi moartea doar omului singur[27].
În mod asemănător, când se naşte un om nu se spune: „Mama lui Petru a născut trupul lui Petru”, ci „S-a născut Petru”. Înţelegem că mama lui Petru i-a furnizat trupul lui embrionic, în timp ce Dumnezeu a introdus mai presus de cuvânt duhul de viaţă-dătător în embrionul în creştere al lui Petru. Oricum, ar fi la fel de pedant şi de ciudat să spunem atât „A murit trupul lui Petru!”, cât şi „Mama lui Petru a născut trupul lui Petru şi nu sufletul său”. Când ne referim la individul întreg, subliniem faptul că avem în vedere un singur agent, iar nu doi agenţi slab uniţi unul de celălalt. Din aceste motive, întrebuinţarea denumirii de Theotokoseste cu totul justificată, de vreme ce Maria a născut pe Domnul întrupat cel Unul şi nedespărţit, nu o fiinţă omenească separată[28].
(fragment din Paul L. Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului Nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, traducere de Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, Iaşi, 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu