Ca şi Sfântul Grigorie de Nyssa înaintea sa, Chiril a făcut deosebire între pathē naturale şi inocente, precum frica, întristarea,foamea şi îngrijorarea, şi cele păcătoase[11]. Prin operarea acestei deosebiri, Chiril s-a despărţit de învăţătura morală a stoicilor, pentru care toate pathē, în mod special frica şi întristarea, erau boli ale sufletului. Chiril a explicat că, în timpul slujirii Sale pământeşti, Cuvântul a încuviinţat ca propriul trup să experieze patimi naturale şi în acelaşi timp l-a împiedicat de la experierea celor păcătoase.
Chiril descrie acţiunile specifice ale Cuvântului într-o varietate de moduri. Citim că Cuvântul a consimţit să-şi supună trupul acelor pathē naturale. Cuvântul a ţinut sub control pathē-le naturale şi, de exemplu, nu a permis ca întristarea şi mâhnirea să devină copleşitoare. De asemenea, Dumnezeu a întărit trupul în perioade de încercare. El Şi-a învăţat trupul cum să reziste atacului ispitelor. Cel mai important, prezenţa Cuvântului în Hristos a schimbat experienţele prin care trec oamenii obişnuiţi din necesitate, din cauza constituţiei lor trupeşti şi psihologice, în acţiuni voluntare[12].
Chiril a vorbit despre faptul că pătimirea lui Hristos este voluntară în trei moduri distincte, dar corelate: (1) Hristos putea evita pătimirea dacă ar fi ales astfel; (2) Hristos nu era în neştiinţă de cauză în ceea ce priveşte Patima Sa: dimpotrivă, El ştia dinainte rezultatul final al activităţii Sale, inclusiv circumstanţele şi timpul morţii Sale; (3) Hristos a ales să pătimească din compasiune pentru neamul omenesc. Hristos nu a fost obligat să pătimească, El nu a pătimit în necunoştinţă de cauză sau fără un scop[13]. În acelaşi timp, pătimirea şi întristarea Sa au fost reale şi au inclus un grad de deliberare şi ezitare omenească, aşa cum se vede în rugăciunea Sa din Grădina Ghetsimani. Aici, din nou, Chiril intenţionează să susţină un echilibru delicat între două adevăruri la fel de importante: pătimirea Cuvântului în trup a fost cu adevărat omenească (nu în aparenţă) şi nu a fost doar omenească.
Rezultatul suferinţei voluntare a Cuvântului a fost faptul că „trupul a [fost] învăţat să simtă lucruri mai presus de propria Sa fire”[14]. Care a fost natura acestei transformări? Pentru Chiril, asumarea de către Cuvântul a unui suflet omenesc capabil să simtă emoţii a avut consecinţe soteriologice de o mare amploare:
„Căci dacă [Hristos] nu S-ar fi temut (me edeiliasen), firea Lui omenească nu s-ar fi eliberat de teamă (tou deilian). Dacă nu S-ar fi întristat (elupethe), firea nu s-ar fi izbăvit de întristare. Dacă nu S-ar fi tulburat şi speriat firea Lui omenească, nu ar fi ajuns vreodată liberă de ele. Şi pentru toate cele ce se întâmplă omeneşte (anthrwpinws gegonotwn), vei afla potrivin-du-se aceeaşi raţiune din Hristos. Patimile omeneşti ale trupului (sarkospathe) se mişcă nu ca să stăpânească în El aşa cum stăpânesc în noi, ci ca să se desfiinţeze, prin puterea Cuvântului sălăşluit în trup, firea Lui omenească ridicându-se la o stare mai bună.”[15]
(fragment din Paul L. Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului Nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, traducere de Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, Iaşi, 2013)
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/contributia-sfantului-chiril-al-alexandriei-la-dogma-asumarii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu