DOGMA ASUMĂRII - Contribuţia Sfântului Chiril al Alexandriei ( I )

Chiril a vorbit despre faptul că pătimirea lui Hristos este voluntară în trei moduri distincte, dar corelate: (1) Hristos putea evita pătimirea dacă ar fi ales astfel; (2) Hristos nu era în neştiinţă de cauză în ceea ce priveşte Patima Sa: dimpotrivă, El ştia dinainte rezultatul final al activităţii Sale, inclusiv circumstanţele şi timpul morţii Sale; (3) Hristos a ales să pătimească din compasiune pentru neamul omenesc. Hristos nu a fost obligat să pătimească, El nu a pătimit în necunoştinţă de cauză sau fără un scop.

Dacă a existat o idee centrală care exprima pentru Chiril adâncimea divinei deşertări de Sine, a fost cea potrivit căreia Dumnezeu a făcut din viaţa omenească viaţa Sa (idia)[1]. Chenoza, pentru Chiril, a fost idiopoiesis şi oikeiosis, asumarea de către Dumnezeu a însuşirilor omeneşti. Fără supunerea compătimitoare a lui Dumnezeu la limitările existenţei omeneşti, precum setea, foamea, oboseala, necunoaşterea, teama şi moartea, deşertarea de sine a lui Hristos nu ar fi fost decât un simplu cuvânt[2].

Desigur, Sfântul Chiril nu a introdus ideea de asumare în teologia patristică. Sfântului Atanasie, aşa cum ne amintim, a recurs la această idee în contextul crizei ariene[3]. Chiril preţuia deosebit de mult Epistula ad Epictetum a lui Atanasie, care conţinea dogma asumării în forma sa cea mai dezvoltată. Chiril s-a sprijinit pe epistolă ca pe o afirmaţie normativă de credinţă şi în mai multe ocazii s-a plâns de coruperea de către nestorieni a copiilor epistolei, care se pare că se bucura de o circulaţie largă[4]. 

Pentru Chiril, teoria asumării a devenit „cheia gândirii Sfinţilor Părinţi”[5]. 

Asumarea trupului însemna că, în Întrupare, Dumnezeu a acţionat şi a pătimit în şi prin trup, şi nu a făcut nimic separat de trup.

Chiril a subliniat în repetate rânduri că „trup” semnifica firea omenească deplină, completă, cu suflet raţional[6]. Făcând astfel, el nu doar cosmetiza obiecţiile teologice ale celor care îl suspectau de simpatii apolinariste[7]. Sufletul omenesc al lui Hristos a fost la fel de important pentru Chiril pe cât a fost pentru Părinţii Capadocieni, în special pentru Grigorie de Nazianz[8]. Chiril a subliniat faptul că fără sufletul omenesc Cuvântul divin ar fi incapabil să experieze astfel de afecte omeneşti precum frica, întristarea şi mâhnirea. A atribui aceste afecte direct „divinităţii dezgolite” ar fi un antropomorfism vulgar, ar însemna să-L acuzăm pe Dumnezeu că este lipsit de putere şi laş[9]. 

În acelaşi timp, un trup lipsit de minte şi suflet ar fi fost la fel de incapabil să simtă aceste emoţii: „Un trup lipsit de suflet şi minte nu ar putea simţi întristare, la fel cum nu ar putea naşte nici un fel de întristare, nici nu ar putea fi covârşit de frica de lucrurile ce se vor întâmpla în viitor. Sufletul raţional este cel care trebuie considerat că experiază astfel de lucruri prin cercetarea împreună cu mintea a ceea ce s-a petrecut şi prin deducerea celor ce se vor petrece”[10]. Pentru a participa deplin la condiţia omenească, Dumnezeu a asumat o constituţie omenească completă, un trup înzestrat cu suflet raţional.

(fragment din Paul L. Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului Nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, traducere de Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, Iaşi, 2013)
http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/contributia-sfantului-chiril-al-alexandriei-la-dogma-asumarii