Chiril a vorbit despre faptul că pătimirea lui Hristos este voluntară în trei moduri distincte, dar corelate: (1) Hristos putea evita pătimirea dacă ar fi ales astfel; (2) Hristos nu era în neştiinţă de cauză în ceea ce priveşte Patima Sa: dimpotrivă, El ştia dinainte rezultatul final al activităţii Sale, inclusiv circumstanţele şi timpul morţii Sale; (3) Hristos a ales să pătimească din compasiune pentru neamul omenesc. Hristos nu a fost obligat să pătimească, El nu a pătimit în necunoştinţă de cauză sau fără un scop.
Departe de a fi fost un apolinarist sub acoperire, SfântulChiril ar trebui să fie creditat cu dezvoltarea teoriei atanasiene a asumării într-o direcţie care făcea sufletul omenesc al lui Hristos la fel de important din punct de vedere soteriologic precum trupul Său: „Aşa precum fiecare însuşire a trupului Său devine a Sa (oikeiutai), tot astfel se petrece şi cu însuşirile sufletului Său”[16]. Sufletul avea nevoie de vindecare, la fel precum trupul. În mod corespunzător, când Hristos Şi-a dat sufletul Tatălui, El a făcut posibil astfel ca sufletele noastre să urmeze sufletului Său, în loc să fie trimise jos, în iad[17].
În elaborarea teoriei asumării, Sfântul Chiril se bazează pe motivele principale ale concepţiei Sfântului Irineu despre recapitulare. Cuvântul divin a devenit om pentru a reconstitui (ajnastoivcein) în Sine toate aspectele existenţei omeneşti, de la viaţă la moarte, în afară de păcat[18]. În Hristos, firea omenească a dobândit cea mai înaltă împlinire a Sa prin faptul că a devenit trupul Cuvântului.
După ce S-a întrupat, Cuvântul nu a săvârşit nici o acţiuneîn afara sau separat de trupul Său. Comentând despre vindecarea paraliticului din Luca, Chiril a accentuat că Hristos a vindecat bolnavii atingându-i cu mâna Sa, deşi El era cu totul capabil să-i vindece cu cuvântul sau chiar prin simpla înclinare a voinţei Sale. În concepţia lui Chiril, Hristos a ales această metodă de vindecare pentru a ne arăta că dumnezeiescul Cuvânt nu face nimic fără trupul Său. În această unire nedespărţită, trupul lui Hristos a devenit dătător de viaţă[19].
Capacitatea trupului Cuvântului de a împărtăşi viaţă veşnică a avut pentru Chiril implicaţii practice vitale şi a fost imediat legată de concepţia sa despre Tainele Euharistiei şi Botezului. Nestorie a susţinut că ar fi neadecvată ideea că Dumnezeirea S-a rupt în mai multe părţi şi apoi S-a împărţit credincioşilor sub forma pâinii şi a vinului. El a pus întrebarea destul de direct: „Ce mâncăm? Dumnezeirea sau trupul?”[20]. Dacă acestea erau singurele două alternative, Chiril ar fi recunoscut că elementele sfinţite nu erau transformate în „dumnezeirea dezgolită”. În acelaşi timp, ele nu reprezentau trupul şi sângele omului asumat, văzute separat de Cuvântul dumnezeiesc. În concepţia lui Chiril, prima opinie era clar absurdă, de vreme ce firea divină era incorporală şi, prin urmare, nu putea fi frântă în bucăţi; cea de-a doua opinie era neadecvată, pentru că un simplu trup omenesc nu putea fi dătător de viaţă pe baza meritelor proprii: „Când mâncăm, noi nu consumăm Dumnezeirea – să piară un astfel de gând nelegiuit –, ci propriul trup al Cuvântului, care a devenit de viaţă dătător fiindcă este trupul Celui ce trăieşte datorită Tatălui”[21]. Ar trebui să se remarce că aceeaşi schimbare dialectică – părticelele euharistice nu reprezintă nici divinitatea simplă, nici simpla omenitate – a fost făcută de Apolinarie cu cincizeci de ani înainte de Chiril, într-o dezbatere cu teologi neidentificaţi a căror linie de gândire era remarcabil de asemănătoare cu cea a lui Nestorie[22]. Totuşi este meritul Sfântului Chiril că avem o dezvoltare creatoare a acestei şi a altor intuiţii apolinariste.
(fragment din Paul L. Gavrilyuk, Pătimirea Dumnezeului Nepătimitor. Dialecticile gândirii patristice, traducere de Dragoş Dâscă, Editura Doxologia, Iaşi, 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu