Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi... (Luca 15, 18-19)
Iubiţi credincioşi,
Omul cu cei doi fii este conştiinţa noastră. Trupul este asemănat aici cu feciorul cel mai tânăr, întrucât este mai slab şi mai înclinat spre păcat. Iar sufletul este fiul cel mai mare, ca cel ce este mai statornic în fapta bună şi mai ascultător de Dumnezeu.
Trupul stăpânit de patimi adesea îşi cere de la conştiinţă partea sa de avuţie ca apoi să o risipească în plăceri. îşi cere adică libertate, bani, haine, mâncăruri bune, vin, distracţii ticăloase etc. Odată slobozit de frâul conştiinţei, trupul, îmbătat de libertate, de tinereţe, de tot felul de pofte, se înstrăinează în ţara cea depărtată de Dumnezeu a desfrânării, uitând de fratele său mai mare şi de stăpânul său - conştiinţa. Acolo îşi iroseşte el toate darurile sale cele fireşti: sănătatea, tinereţea, averile, anii cei frumoşi, libertatea. Acolo cade el în grea foamete, adică în cumplite boli trupeşti, în sărăcie, în lipsă, şi la urmă în deznădejde. Acolo se face cu totul rob al satanei, care îl pune paznic peste porci, adică peste toate păcatele cele dobitoceşti şi îl sileşte să tragă şi pe alţii într-o cădere grea ca aceasta. Căci un păcat trupesc odată săvârşit, atrage după sine şi pe altele mult mai cumplite.
O, ce cădere grozavă, fraţilor! Păcatul desfrânării este cu atât mai greu de vindecat, cu cât se repetă mai mult şi este cu atât mai înfricoşat, cu cât stăpâneşte toată lumea. Cu adevărat nu este alt păcat mai urât oamenilor şi lui Dumnezeu şi mai răspândit astăzi în toată lumea decât păcatul desfrânării. în trupul celui tânăr ca şi al celui bătrân, în casa săracului ca şi a îndestulatului, în coliba paznicului ca şi în palatul bogatului, peste tot este prezent duhul cel întunecat al desfrânării.
Sfinţii Părinţi ne poruncesc să fugim de acest greu păcat, iar nu să ne luptăm cu el pe faţă, căci nu suntem noi mai tari decât David, nici mai înţelepţi decât Solomon, care amândoi au fost biruiţi de păcatul desfrânării.
Rar om să nu fie stăpânit de acest duh necurat. Şi cu totul fericit este cel care, luptat fiind de desfrânare, rămâne tare şi nebiruit, ca Iosif cel prea frumos. Acela este mare om şi vrednic să fie pus în sfeşnic spre luminarea tuturor. Fericit cel ce nu păcătuieşte cu privirea, mult mai fericit cel ce-şi poate păzi şi gândul, şi de trei ori fericit cel ce nu cade niciodată cu trupul prin cele cinci simţuri.
Păcatul acesta se naşte în om aproape nevăzut. Mai întâi intră prin ochi şi prin urechi, apoi începe a stăpâni gândul, imaginaţia, mintea, voinţa, iar când pătrunde în inimă, păcatul este gata săvârşit, cetatea dărâmată, sufletul biruit. El se naşte deci prin neînfrânarea simţurilor. Creşte prin somn mult şi mâncare fără rânduială. Ajunge la maturitate şi începe a robi pe om prin beţii, petreceri păcătoase, încredere în sine; prin depărtarea tot mai mult de biserică, de rugăciune, de spovedanie curată, de post, de o viaţă creştină. Şi dimpotrivă, desfrânarea se supune cu rugăciunea, se slăbeşte cu postul, se curăţă prin spovedanie deasă, se vindecă prin smerenie, se alungă prin paza simţurilor, prin înfrânare şi gândire la moarte.
Ravagiile acestui păcat le putem uşor constata din urmările lui aşa de grozave, ce se întâlnesc la tot pasul. Urmarea cea mai obişnuită a desfrânării este fără îndoială suferinţa: boala trupului, slăbirea minţii, întunecarea şi chiar moartea conştiinţei. Iar cea mai grea şi de pe urmă urmare este uitarea cu totul de Dumnezeu şi deznădejdea.
Omul cel înfrânat este cu trupul bine dezvoltat şi sănătos, cu faţa senină, ochii limpezi, cuvântul dulce; iar cel desfrânat este mereu bolnăvicios, cu faţa palidă, ochii vineţi şi tulburi, cuvântul aspru sau ademenitor; trupul adesea îi tremură, doarme greu, are multe năluciri în somn. Cel înfrânat este paşnic, calm în toate necazurile, gândeşte adânc, iubeşte postul, biserica, rugăciunea, spovedania şi primeşte cu mare bucurie Sfintele Taine. Iar cel întinat, dimpotrivă, este mereu tulburat la faţă, gata de ceartă, cu gândurile risipite, mintea obosită şi agitată, simţurile întinate. El de post cu totul fuge, zicând că slăbeşte; la biserică nu merge pentru că nu găseşte vreme; nu se roagă că-i este ruşine de oameni; nu se spovedeşte, că-i este ruşine de preot; nu se lasă de păcat căci -zice el - nu mai are de-acum mântuire. Cel desfrânat se teme tare de moarte, şi ar vrea chiar să nu existe Dumnezeu, nici moarte, nici judecată, ca să nu i se descopere păcatele sale.
Familia creştinului înfrânat este plină de pace, cu copii veseli şi sănătoşi, cu soţie supusă şi milostivă, cu bună rânduială în toate, iar casa celui ce zace în acest păcat este totdeauna tulburată de certuri, de înjurături, de chefuri şi beţii, de boli nevindecabile, de divorţuri şi judecăţi. Femeia lui este lipsită de bucuria copiilor, leagănul casei este pustiu, ograda fără viaţă, toate răvăşite.
Cât de chinuitoare şi vrednică de plâns este soarta omului desfrânat şi ros de viermele deznădejdii!
Arhim. Ioanichie Bălan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu