"Pocainta nu reprezintă doar penitență, mâhnire ori frica de osândire, ci mult mai mult: o schimbare profundă, radicală a felului de a fi, a gândi și a viețui; lupta cu păcatul prin înfrângerea tentațiilor și clădirea unui nou început al vieții interioare, reflectat într-o existență bineplăcută lui Dumnezeu.
Părinții filocalici au accentuat această lucrare numind-o „al doilea botez” sau o necontenită reînnoire a omului. Pocăinţa capătă astfel o valoare neîncetată, nu se sfârşeşte niciodată în viaţa pământeană, ci este o permanentă Cruce şi Înviere.
Ea ne ajută să omorâm păcatul, să ne reînviem sufletul; din întuneric face lumină, spală ochii sufleteşti, stăpâneşte peste firea cea neputincioasă, înfrânează patimile. Păcatul sălăşluit în trup domină mintea şi inima ca un tiran, îmbolnăvindu-le. Ortodoxia nu recunoaște altă cale de însănătoșire din boala produsă de păcat decât prin pocăință și mărturisire la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, care deschide calea spre leacul nemuririi, Sfânta Împărtășanie.
Dar să nu uităm esența: pocăinţa, atât ca Sfântă Taină, numită Spovedanie, cât şi ca virtute, trebuie să reprezinte o adevărată incizie în propriile suflete, pătrunzând mai adânc decât păcatul, atingând profunzimile fiinţei noastre, ca să le primenească spre a le deschide către harul divin. Așa s-a izbăvit vameșul din pericopa evanghelică amintită, așa, dea Bunul Dumnezeu, să ne izbăvim și noi."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu