„Dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni asupra ta”

Cine ia crucea cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mântuitorul, acela este următor al lui Hristos.

Să ştiţi, deci, că nimeni de pe Pământ, dintre cei care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu se poate mântui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omule, dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni asupra ta”.

Cine ia crucea cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mântuitorul, şi e foarte mulţumit când e certat de Dumnezeu cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu foame, cu sete, cu boală, cu robie, cu necaz, cu întristare, acela este următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie crucea sa, aducându-şi aminte: Crucea lui Hristos a fost cu atâtea milioane şi milioane de ori mai mare decât crucea lui, fiindcă a răbdat, fiind fără de păcat, atâtea patimi câte nu poate cuprinde mintea omenească.

(Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 62)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/daca-vrei-sa-lepezi-o-cruce-nenumarate-cruci-vor-veni-asupra-ta

Nejudecarea are urmări miraculoase asupra păcătosului

Aceasta este comoara Duhului Sfânt despre care Sfântul Serafim de la Sarov spunea: „Agonisește duhul blândeții și în jurul tău se vor mântui mii”. Ceea ce înseamnã cã Dumnezeu, pentru rugăciunile unui astfel de om, care iartă pe toți, iartă păcatele păcătosului și îi dă chip de pocăință.

Nejudecarea are urmări miraculoase asupra păcătosului. Ea are atâta putere încât chiar cred că acele cuvinte: oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în ceruri, nu se referă doar la preoția sacramentală, ci și la tot omul sfințit de Duhul Sfânt. Puterea celui care nu judecă este atât de mare, încât, cu adevărat, păcatele pe care le iartă el aproapelui, le iartă și Dumnezeu. Aceasta este comoara Duhului Sfânt despre care Sfântul Serafim de la Sarov spunea: „Agonisește duhul blândeții și în jurul tău se vor mântui mii”. Ceea ce înseamnã cã Dumnezeu, pentru rugăciunile unui astfel de om, care iartă pe toți, iartă păcatele păcătosului și îi dă chip de pocăință.

(Ierodiacon Savatie Baștovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, p. 114)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/nejudecarea-are-urmari-miraculoase-asupra-pacatosului

Să fii gata a te arăta pământ bun şi vei fi semănat neîncetat!

Trebuie doar să fii gata a te arăta pământ bun şi vei fi semănat neîncetat; iar Dumnezeu va face să crească ceea ce este semănat. Dar cum să mă arăt pământ bun?

„Ieşit-a semănătorul să semene”. De când a ieşit Acest Semănător să semene, El nu încetează a semăna. La început a semănat El însuşi, apoi prin Apostoli, iar în cele din urmă, prin dumnezeieştile Scripturi şi prin dascălii cei de Dumnezeu înţelepţiţi, şi până acum se seamănă pretutindeni cuvântul adevărului dumnezeiesc. Trebuie doar să fii gata a te arăta pământ bun şi vei fi semănat neîncetat; iar Dumnezeu va face să crească ceea ce este semănat. Dar cum să mă arăt pământ bun? Poţi să faci asta prin luarea aminte la cuvântul lui Dumnezeu, prin cugetarea la el, prin dragostea faţă de el şi fiind totdeauna gata a săvârşi ceea ce afli din el. De ai această stare sufletească, nici un cuvânt nu va trece pe lângă suflet, ci fiecare va intra înlăuntru. Împreunându-se acolo cu stihiile sufletului ce îi sunt înrudite, el va prinde rădăcini şi va odrăsli. Hrănindu-se apoi de sus cu cercetările duhovniceşti, iar de jos cu dorinţele bune şi cu ostenelile, se va face pom, va înflori şi va da roadă. Dumnezeu însuşi a pus această rânduială în jurul nostru şi, ca atare, nu putem decât să ne mirăm de nerodirea noastră. Şi totul vine din neluare aminte şi nepăsare.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 150)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/sa-fii-gata-te-arata-pamant-bun-vei-fi-semanat-neincetat

Efectul binefăcător al spovedaniei

Cel ce primeşte dezlegare de la părintele duhovnic stă fără vină înaintea feţei dreptăţii lui Dumnezeu.

Dezlegarea în Taina Pocăinţei este dezlegare adevărată, oricine ar săvârşi-o. Căci Însuşi Domnul ascultă spovedania cu urechile părintelui duhovnic şi tot El dezleagă cu gura duhovnicului...

Zapisul tuturor păcatelor tuturor oamenilor Domnul Mântuitorul l-a ridicat în trupul Său pe cruce şi acolo l-a rupt. Aplicarea către fiecare a acestei lucrări a nemărginitei milostiviri a lui Dumnezeu se săvârşeşte în Taina Pocăinţei şi este reală. Cel ce primeşte dezlegare de la părintele duhovnic stă fără vină înaintea feţei dreptăţii lui Dumnezeu. Slăbirea credinţei şi sărăcirea nădejdii miluirii sunt produse de vrăjmaşul nostru. Păcatele noastre nu au loc fără insuflarea lui. Din ele, vrăjmaşul construieşte între noi şi Dumnezeu o barieră. Căinţa şi spovedania distrug această barieră. Cunoscând puterea acestei Taine, faptul că ea nimiceşte toate ostenelile şi demersurile lui săvârşite în vederea pieirii păcătoşilor, diavolul se străduieşte prin toate mijloacele să curme efectul ei binefăcător şi fie îl depărtează cu totul pe păcătos de ea, fie îl face să nu creadă în puterea ei şi să nu mai aibă nădejde să primească iertarea prin ea.

 (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, p. 373)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/efectul-binefacator-al-spovedaniei

Chemați la pocăință

„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.” Ce mângâiere pentru păcătoşi! Însă ei trebuie să se lase de păcate şi să lucreze numai binele; ba şi făcând binele, să se socoată pe sine drept păcătoşi şi nu numai cu limba, ci şi cu inima. Nu păcătui, dar pocăieşte-te ca un adevărat păcătos şi strigă către Domnul ca să te miluiască. De vei avea această stare sufletească, înseamnă că stai întru adevăr; îndată ce ţi se va sui la cap dreptatea şi vei începe să te socoţi fără de păcat, să ştii că te abaţi de la calea dreaptă şi te duci la cei cărora nu este mântuire. Cum poate fi împăcată viaţa dreaptă cu simţământul păcătoşeniei? Asta întreabă numai cărturarii, care scriu, însă nu făptuiesc; pentru cel ce merge pe calea făptuitoare, lucrurile sunt atât de limpezi, că nici nu e în stare să priceapă cum ar putea să fie altfel.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 187-188)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/n-am-venit-sa-chem-pe-cei-drepti-ci-pe-cei-pacatosi-la-pocainta-0

Avem ispite după ce ne-mpărtăşim?

A mă pocăi înseamnă a mă uita mereu la Hristos, nu la rana făcută în fiinţa mea de păcatul săvârşit. Această întoarcere, de la rană la Cel rănit pentru mine, este tămăduitoare.

Este final de lună şi se cuvine să continuăm a medita asupra pericopelor evanghelice din duminicile lui răpciune, căutând sensuri relevante pentru tema acestui an omagial, dedicat sfintei spovedanii şi sfintei împărtăşanii. Trei dintre cele patru duminici ale lunii ce tocmai se încheie sunt dedicate Sfintei Cruci.

Când păcatul nu mai are putere

            În cea dintâi, numită cea "dinaintea Înălţării Sfintei Cruci", este redat un fragment din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (v. Ioan 3, 13-17). Aici, Domnul face trimitere la momentul în care, în pustiu fiind, după ce au fost scoşi din robia Egiptului, evreii au început să cârtească, asupra lor abătându-se, ulterior, şerpi veninoşi încât "a murit mulţime de popor" (v. Numerii 21, 4-9). Căindu-se ei, Dumnezeu l-a îndemnat pe Moise să ridice, pe un stâlp, un şarpe de aramă, la care, doar privind, oricine era muşcat scăpa cu viaţă. Aşa se întâmplă şi cu noi, când ne abatem inima de la Dumnezeu, cârtindu-L pentru ceea ce ni se întâmplă, ca şi cum n-ar şti (sau nu ne-ar dori) El ce este mai bine pentru noi. Atunci devenim vulnerabili şi cădem uşor sub păcatul/ veninul ce vine de la cel rău/ şarpele. Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de păcat, a luat firea noastră şi toată slăbiciunea ei, a luat asupră-Şi păcatele noastre. El este închipuit de şarpele de aramă care, spre deosebire de şerpii cei vii, nu se mişcă și nu poate muşca. Precum acest şarpe de aramă era pironit pe stâlp, tot aşa păcatul este pironit pe Cruce de Hristos, asupra Lui neavând puterea pe care o aveau şerpii veninoşi asupra trupurilor evreilor. Noi trebuie doar să privim la El, atunci când suntem muşcaţi - când cădem, adică, în păcat. Să luăm aminte la jertfa Lui, la iubirea Lui. Vederea Lui este vindecătoare. A mă pocăi înseamnă a mă uita mereu la Hristos, nu la rana făcută în fiinţa mea de păcatul săvârşit. Această întoarcere, de la rană la Cel rănit pentru mine, este tămăduitoare. Şi credem, atunci când ne împărtăşim cu Cele jertfite pentru noi - cu Trupul şi cu Sângele Său - că de aici este izbăvirea. Nu căutăm să înţelegem ce este împărtăşania, nici să desluşim cum anume ar lucra înlăuntrul nostru, ci doar credem.

"Nu ştii de ce sunt eu în stare..."

            În Duminica Înălţării Sfintei Cruci s-a citit un fragment consistent despre pătimirea Domnului (v. Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-30, 31-35). Moartea lui Hristos pentru noi a fost mântuitoare, întrucât el a coborât, după ce Şi-a dat duhul, în iadul (şeolul) în care mergea tot omul, spre a-i scoate şi de acolo pe cei care vor să-L urmeze, redeschizând porţile raiului. Faptul că El a primit să moară cu cea mai cumplită moarte de atunci, răstignire pe cruce, şi că a răbdat atâtea umilinţe, nu este deloc întâmplător. În dialogul pe care eu l-am purtat cu credincioşii după Sfânta Liturghie din această duminică, unii au acreditat ideea că Hristos trebuia să sufere mult, cel mai mult posibil, pentru că suferinţa este mântuitoare, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pentru ca nici unul dintre noi să nu poată spune despre Dumnezeu că ne cere ceva ce El Însuşi nu a îndurat. Suferinţa în sine nu mântuieşte, însă; avem atâtea cazuri de mari sfinţi care s-au petrecut din această viaţă fără a avea suferinţe mari ori moarte mucenicească. Deci nu este obligatoriu a suferi mult (cu trupul) ca să te mântuieşti. Apoi, tot din istorie aflăm că au fost sfinţi care au suferit mult mai mult, trupeşte vorbind, în chinuri şi în cazne groaznice, care s-au întins pe lungi perioade de timp. Încât, e cu totul necuvenit a face astfel de comparaţii sau a găsi suferinţei rost în sine. Faptul că Domnul a ales să sufere multă ocară, pălmuiri, scuipări, loviri, cunună de spini şi celelalte, nu a fost ca să accentueze o notă de dramatism, să ne impresioneze sau ca să atingă un prag limită al suferinţei care ar mântui. El a primit toate acestea întrucât a îngăduit să iasă din noi toată răutatea, încât până şi Petru s-a lepădat, iar cei mai mulţi dintre ucenici au fugit... Asta pentru ca noi să nu putem spune: "Da, Doamne, tu ţi-ai asumat păcatele mele, dar nu ştii de ce sunt eu în stare, cât de mare este răutatea din mine!". Iată că au ieşit toate slăbiciunile şi laşităţile ucenicilor, toată nerecunoştinţa şi răutatea gratuită a unor iudei, tot răul...

            Şi noi, după ce ne apropiem de Dumnezeu, adesea ies lucruri din noi mai urâte decât atunci când ne complăceam în păcat. De aceea, unii spun că "m-am împărtăşit şi am avut ispite, m-am dus acasă şi m-am certat cu ai mei" (de exemplu). Şi nu vorbesc aici despre cei care s-ar împărtăşi fără pregătirea adecvată şi şi-ar lua astfel osândă, ci de unii foarte evlavioşi şi cu maxime exigenţe ascetice, cu viaţă smerită. De fapt, în acele momente, în care Domnul e mai prezent în noi ca oricând, vrăjmaşul, ce stătea pitit până atunci, ne zguduie ca să iasă afară, cum făcea de fiecare dată când Hristos îl izgonea din câte un demonizat. Este, aşadar, momentul acesta de "ispită", un moment de a ne uni şi mai mult cu Dumnezeu şi de a ne desprinde total de acest duşman neîmpăcat al omului care este diavolul.

Radicalismul unei alegeri

            În cea de a treia duminică a lunii septembrie, de după Înălţarea Sfintei Cruci, Hristos Domnul ne învaţă că nu există o variantă "soft" a creştinismului (vezi Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1). Nu te poţi numi creştin, adică următor/ ucenic al lui Hristos, dacă nu te lepezi de ale tale şi nu-ţi asumi crucea, răstignindu-ţi poftele, mintea, simţirea... Întoarcerea spre Hristos (pocăinţa sau metanoia) este una radicală şi fără rest. Nu se admit compromisuri, nici nu se umblă cu jumătăţi de măsură. Tot în Evanghelie ne este relatat un episod în care o parte dintre ucenici s-au smintit de cuvintele Domnului - "cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine" -, cu referire la ceea ce avea să instituie la Cina cea de taină, adică împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele Său (cf. Ioan 6, 35-68). Văzându-i pe unii că pleacă de lângă El şi nu-I mai urmează, Domnul nu caută să-i oprească. Dimpotrivă, îi întreabă şi pe cei rămaşi dacă nu vor şi ei să se ducă. La aceasta, Petru îi răspunde: "Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice" (Ioan 6, 68). Aşa avem şi noi a înţelege că, prin spovedanie şi prin împărtăşanie, suntem chemaţi să facem o alegere radicală şi să ne rupem total de cele lumeşti sau trupeşti. Dacă vrem doar ca, prin acestea, să îmbunătăţim viaţa noastră psihologică sau socială, cea sentimentală sau cea de familie, ori să ne meargă mai bine în afaceri, la muncă sau la şcoală şamd, atunci mai bine să plecăm de lângă Hristos, precum acei ucenici smintiţi, precum tânărul dregător sau alţii. Şi să revenim la scaunul de spovedanie, apoi, cu dezlegarea şi rânduiala cuvenite, şi în faţa sfântului potir, doar atunci când suntem hotărâţi a face această alegere radicală.

De la frică la iubire

            Cea de a patra duminică, cea de mâine, ne va aduce în faţa ochilor momentul pescuirii celei minunate. "În vremea aceea şedea Iisus lângă lacul Ghenizaretului şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat; apoi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi. Atunci, răspunzând Simon, I-a zis: învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarăşilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la picioarele lui Iisus şi I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor peşti pe care îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon: nu-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după Dânsul" (Ev. Luca 5, 1-11).

            Prezenţa lui Hristos în viaţa noastră este cea care face lucrarea noastră să fie rodnică. Dacă vom înceta a ne mai baza pe puterile noastre, pe iscusinţa noastră şi vom da ascultare Domnului, nu lenevind, ci lucrând în continuare, dar după cum porunceşte El, iată!, ne facem părtaşi la minune mare. Sufletul nostru sesizează abia atunci cât de păcătos este, cât de mare e distanţa dintre noi şi Dumnezeu. Se vede pe sine nevrednic de o asemenea binecuvântare, de a purta în bărcuţa trupului pe Însuşi Domnul, "comunicat" euharistic. Dar, atunci este momentul în care suntem vindecaţi de frică. Atunci se face trecerea de la frica firească a omului păcătos ce conştientizează prezenţa lui Dumnezeu, la iubirea pe care o acceptă de la El nu ca pe un drept cuvenit sau meritat, ci ca pe un dar. Darul iubirii fără de sfârşit!

 pr. Constantin Sturzu

doxologia.ro/puncte-de-vedere/avem-ispite-dupa-ce-ne-mpartasim

Fără Dumnezeu toate sunt întunecate și fără bucurie

Omul fără Duhul Sfânt are închipuiri, visează, se umflă în pene, se aprinde, se sălbăticește, devine independent și se autoîndumnezeiește. Trăiește un război, un martiriu, o vânătoare, o furtună și o catastrofă. Fără Dumnezeu, oamenii sunt capabili de orice, sunt periculoși, sunt atrași spre cugete de mândrie și se întunecă în mod înfricoșător.

Omul mic, stricăcios și pământesc, în lupta sa personală și responsabilă pentru dobândirea sfințeniei, se înduhovnicește și intră în tainele necunoscute ale Duhului. Duhul Sfânt pe care l-a primit la început omul prin dumnezeieștile taine ale botezului și mirungerii îl redobândește prin viața lui sfântă, sfințirea și sfințenia. Duhul Sfânt ne călăuzește în siguranță la deplina și la neînșelata cunoaștere a lui Dumnezeu. Numai așa poate în realitate omul să cunoască cu adevărat pe Dumnezeu. Prin Dumnezeu îl cunoaștem pe Dumnezeu. Cu duhul lumii care a pus stăpânire pe intelectuali, pe materialiști și pe ateiști este cu neputință să cunoască cineva pe Dumnezeu. În Duhul Sfânt Apostolii la Cincizecime L-au cunoscut pe Hristos și L-au iubit nemăsurat și au devenit de nezdruncinat și neînfricați, până la a-și vărsa sângele pentru El. Prin luminarea Duhului Sfânt, Sfinții Părinți au tâlcuit în mod desăvârșit Sfânta Scriptură. Numai prin luminarea Preasfântului Duh, frații mei, putem să-L cunoaștem bine pe Dumnezeul nostru și pe noi înșine. Prin urmare, prin cunoașterea lui Dumnezeu ne îndreptăm spre autocunoaștere. Duhul Sfânt îi călăuzește pe toți sfinții din ziua Cincizecimii până la sfârșitul veacurilor. Prin lucrarea și harul Duhului Sfânt ne unim cu toți sfinții și cu întreaga Biserică. Cu cât ne smerim mai mult cu atât îl simțim mai mult. Duhul smereniei, al străpungerii, al iubirii, îl dăruiește Duhul Sfânt credincioșilor. Aceasta este ceva foarte important, sfânt și frumos.

Dimpotrivă, oamenii care se numesc pe ei înșiși duhovnicești, dar nu cunosc pe Duhul Sfânt sunt goi, supărați, neliniștiți, înfricoșați, dezbinați în ei înșiși, tulburați, nervoși, nesatisfăcuți, neîmpliniți, nesățioși. Omul fără Duhul Sfânt are închipuiri, visează, se umflă în pene, se aprinde, se sălbăticește, devine independent și se autoîndumnezeiește. Trăiește un război, un martiriu, o vânătoare, o furtună și o catastrofă. Fără Dumnezeu, oamenii sunt capabili de orice, sunt periculoși, sunt atrași spre cugete de mândrie și se întunecă în mod înfricoșător. Tatăl mândriei este diavolul. Astfel fiecare cuget mândru, cuvânt și faptă, îl îndrăcește pe nenorocitul om. Mândria stăpânește mintea omenească și o robește. Fără Dumnezeu omul se strică și se distruge. Din om fără Dumnezeu devine urâtor de om. Nebunie consideră Psalmistul necredința în Dumnezeu. Fără Dumnezeu toate sunt întunecate și fără bucurie. Întunecarea minții are drept consecință împietrirea inimii. Inima care nu Îl are pe Dumnezeu este o inimă de piatră. Nu are sentimente sănătoase și este insensibilă.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

traducere şi adaptare: Laura Enache
sursa: Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/fara-dumnezeu-toate-sunt-intunecate-fara-bucurie

Omul viu pe dinăuntru

Omul nu este om deplin şi nu trăieşte cu adevărat decât dacă trăieşte în Duhul; altfel, el este mutilat, nedesăvârşit şi este ca şi mort.

Omul a fost creat cu trup şi suflet şi a primit suflarea de viaţă, pentru ca să primească Duhul şi să fie astfel cu totul înduhovnicit şi să trăiască în Duhul cu toată fiinţa lui.

Numai îndeplinind aceasta, omul îşi împlineşte destinul, trăind potrivit adevăratei sale naturi: „Omul adevărat este omul duhovnicesc care este în noi”, scrie Clement Alexandrianul. Omul nu este om deplin şi nu trăieşte cu adevărat decât dacă trăieşte în Duhul; altfel, el este mutilat, nedesăvârşit şi este ca şi mort.

(Jean-Claude Larchet, Terapia bolilor spirituale, Editura Sofia, p. 29)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/doar-omul-duhovnicesc-este-viu

Înțelepciunea duhovnicească și durerea inimii

Pentru că înţelepciunea şi sfatul învaţă, iar necazul dezvăluie patima sau păcatul.

Cine, desigur, se va întoarce cu toată inima la Dumnezeu şi se va ruga Lui, acela va scăpa de multe necazuri; dacă noi nu ne dorim osteneli voite, atunci trebuie să răbdăm osteneli ne-voite, pentru a nu ne îndepărta de sfinţi. S-a spus: „Şi în cetate nu va intra nimic pângărit” (Apoc. 21, 27).

Cine vrea să-şi poarte necazurile cu folos, pe acesta nu-l va ajuta toată înţelepciunea lui Solomon. Pentru că înţelepciunea şi sfatul învaţă, iar necazul dezvăluie patima sau păcatul. Şi îl învaţă pe om nu prin cuvânt, ci prin faptă. De aceea şi marii sfinţi au învăţat înţelepciunea duhovnicească din experienţă şi din durerea inimii. Dă, se spune, sânge şi vei primi Duhul.

Dumnezeu, Care ne mântuieşte, a rânduit ca nimeni să nu fie lipsit de necazuri, pentru că Domnul vrea ca toţi să se mântuiască, dar fără necazuri este imposibil să te mântuieşti.

(Starețul Anatolie de la Optina, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 109)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/intelepciunea-duhovniceasca-durerea-inimii

Să nu facem excese de niciun fel!

Dacă nu reuşeşte vrăjmaşul să vă facă să fiţi indulgenţi cu voi, vă insuflă stricteţi peste măsură şi după aceea vă conduce spre acelaşi lucru.

Nici un exces nu duce la bine. Dacă nu reuşeşte vrăjmaşul să vă facă să fiţi indulgenţi cu voi, vă insuflă stricteţi peste măsură şi după aceea vă conduce spre acelaşi lucru. Fără hrană şi fără somn nu vă puteţi descurca. Istovindu-vă până la sleirea puterilor, trebuie să faceţi lucrurile necesare şi trebuie să vă întoarceţi la hrană şi la somn. Şi, iată, tocmai atunci vrăjmaşul îşi ia ce-i al său, făcându-vă şi să mâncaţi mult, şi să dormiţi mult...

Mâncaţi peşte când sunteţi neputincioşi. Dumnezeu vă blagosloveşte. Nu este păcat atunci când mâncaţi de nevoie, iar nu de poftă. Dar, când începeţi să postiţi: atunci înfrânaţi-vă dacă sunteţi puternici; iar dacă nu sunteţi, atunci înfrânaţi-vă o zi înainte de împărtăşanie; chiar şi fară această zi vă puteţi împărtăşi când sunteţi neputincioşi.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înțelepte, traducere de Cristea Florentina, Editura Cartea Orodoxă, pp. 369-370)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/sa-nu-facem-excese-de-niciun-fel