După ce se va cunoaşte o inimă curată?

A fost întrebat odată Sfântul Isaac, după ce semne se va cunoaşte că a ajuns inima la curăţie şi acesta a răspuns: „Când ajunge să-i creadă pe toţi oamenii buni şi să nu-i pară nici unul necurat şi pângărit, atunci omul este cu adevărat curat cu inima”.

Creştinul cu inima curată are anumite caracteristici distinctive. Este atât de bun că vede totul în jur bun şi frumos. Niciodată nu îl auzi zicând despre unul sau altul că ar fi necurat sau murdărit în faptele sale, în viaţa sa, în inima sa. În timp ce opusul său, care nu are inima curată, pe toate le bănuie că sunt necurate şi rele.

A fost întrebat odată Sfântul Isaac, după ce semne se va cunoaşte că a ajuns inima la curăţie şi acesta a răspuns: „Când ajunge să-i creadă pe toţi oamenii buni şi să nu-i pară nici unul necurat şi pângărit, atunci omul este cu adevărat curat cu inima” (P.G. 88, 825 A). Şi l-au întrebat din nou ce înseamnă curăţia inimii, iar el le-a răspuns: „Să aibă inima milă de toată firea zidită”.

(Arhimandrit Spiridonos Logothetis, Inima în scrierile Sfinţilor Părinţi, Editura Sophia, Bucureşti, 2006; pp. 71-72)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/dupa-ce-se-va-cunoaste-o-inima-curata

Domnul izgoneşte de la faţa Lui inima care are cugete necurate…

Legea lui Dumnezeu spune: Să nu ari cu bou şi cu asin la un loc (Deuteronom 22, 10), adică să nu te rogi când mintea ta este înrobită de cugete curate şi necurate. Să-l urmăm pe David, care zice: În dimineţi i-am ucis pe toţi păcătoşii pământului, pentru ca din cetatea Domnului să-i nimicesc pe cei ce lucrează fărădelegea (Psalm 100, 8). Legea interzicea ca cineva întinat să intre în cetatea Domnului. Cetatea aceasta suntem noi, Ierusalimul este înlăuntrul nostru. Păcătoşii pământului sunt cugetele viclene care vor să ne pătrundă în inimă.

Să strigăm împreună cu el la Domnul: Îndepărtează-mi sufletul de la faţa lor cea rea (Psalm 34, 17) şi risipeşte neamurile care voiesc războaie (Psalm 67, 31), pentru a auzi şi noi „întru necaz M-ai chemat şi te-am izbăvit” (Psalm 80, 7).

Neîncetat, zi şi noapte să plângem cu lacrimi în faţa bunătăţii lui Dumnezeu, pentru a curăţi inima noastră de tot cugetul cel rău. Astfel vom putea să umblăm cu dreptate pe drumul spre mântuire şi să-I oferim lui Dumnezeu, din mâini curate, darurile ascultării noastre.

Duhul cel necurat poate avea influenţă puternică numai către cei împătimiţi. E de folos însă, să ne rugăm Domnului, încât să stingă scânteia patimii îndată ce va apărea, înainte de a apuca să se transforme în flacără.

(Un serafim printre oameni Sfântul Serafim de Sarov, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, pp. 340-341)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/domnul-izgoneste-de-la-fata-lui-inima-care-are-cugete-necurate

Învaţă să dai sufletului nevoinţă după puterile lui

Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne smerim totdeauna. Aceasta este o mare ştiinţă, pe care ne-o însuşim degrab.

Cât trăim pe pământ trebuie să ne învăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai chinuitor decât toate este să ne omorâm trupul pentru Dumnezeu şi să ne biruim iubirea de sine.

Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne smerim totdeauna. Aceasta este o mare ştiinţă, pe care ne-o însuşim degrab.

Trebuie să ne socotim mai răi decât toţi şi să ne osândim la iad. Prin aceasta, sufletul se smereşte şi câştigă plânsul pocăinţei, din care se naşte bucuria. Este bine să ne obişnuim sufletul să gândească: „În focul iadului voi arde”. Dar, vai, puţini înţeleg aceasta. Mulţi cad în deznădejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gândească la Dumnezeu.

Trebuie să ne osândim pe noi înşine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobândim duh umilit şi înfrânt, şi atunci vor pieri toate gândurile şi mintea se va curăţi. Dar înainte de aceasta, trebuie să ne cunoaştem măsura, ca să nu ne chinuim fără folos sufletul. Învaţă să te cunoşti pe tine însuţi şi să dai sufletului nevoinţă (asceză) după puterile lui.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, pp. 148-149)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/invata-sa-dai-sufletului-nevointa-dupa-puterile-lui

Crucea lui Hristos

Crucea lui Hristos este o încercare aspră numai la arătare, pentru ochii trupeşti. Pentru ucenicul şi următorul lui Hristos ea e arena celei mai înalte desfătări duhovniceşti. Aşa de mare e această desfătare, încât necazul este stins pe deplin de desfătare şi următorul lui Hristos simte doar desfătare, fiind împresurat chiar de cele mai crunte chinuri. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 35)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/crucea-lui-hristos-este-o-incercare-aspra-numai-la-aratare-pentru-ochii-trupesti

Necazurile au fost de la începutul veacului un semn al alegerii dumnezeieşti

Fiule, spune Scriptura, dacă te apropii să lucrezi Domnului, găteşte sufletul tău spre ispită: îndreptează inima ta și rabdă. Tot ce se va întâmpla ţie, primeşte; și întru schimbările inimii tale îndelung rabdă. Necazurile au fost de la începutul veacului un semn al alegerii dumnezeieşti. Ele au fost un semn care i-a arătat pe patriarhi, prooroci, apostoli, mucenici, preacuvioşi ca bineplăcuţi ai lui Dumnezeu. Toţi sfinţii au trecut pe calea cea strâmtă a ispitelor şi necazurilor, şi prin răbdarea lor s-au adus pe sine ca jertfe bine primite lui Dumnezeu. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 31)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/necazurile-au-fost-de-la-inceputul-veacului-un-semn-al-alegerii-dumnezeiesti

Inima- loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu

Inima omului implică, în dimensiunea vieţii spirituale, un dublu aspect; pe de o parte, ea este centrul fiinţei umane, iar pe de altă parte, punctul de întâlnire cu Dumnezeu.

Ea este locul cunoaşterii de sine, în care omul se vede aşa cum este el cu adevărat, şi în acelaşi timp locul depăşirii eului propriu, locul în care omul îşi înţelege fiinţa sa ca fiind templul Sfintei Treimi, locul unde chipul îşi întâlneşte Prototipul. În camera lăuntrică a inimii sale, omul îşi descoperă propriul fundament, depăşind astfel graniţa tainică dintre creat şi necreat. În inimă, ne spun Omiliile Sfântului Macarie, se găsesc adâncimi de nemăsurat. Dumnezeu e acolo cu îngerii; acolo este lumina şi viaţa, împărăţia şi apostolii, cetăţile cereşti şi bogăţia harului; toate sunt acolo”.

Rugăciunea inimii desemnează aşadar, punctul în care acţiunea mea, rugăciunea mea se identifică cu acţiunea, cu rugăciunea continuă a lui Iisus în mine.

(Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii XV, 32 şi XLIII, 7 la Kallistos Ware, Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă, tipărită de Editura „Orthodoxos Kypseli” din Tesalonic, Grecia, pentru Asociaţia „Sf. Grigorie Palama” din România)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/inima-loc-al-intalnirii-omului-cu-dumnezeu

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești

Nu avem dragoste, de aceea nu-i simţim ca pe fraţii noştri pe toţi oamenii şi ne smintim de viata lor. Toti formăm o familie mare şi suntem fraţi, pentru că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu.

Părinte, cum poate trăi cineva corect şi creşti­neşte în societatea de astăzi, fără să se smin­tească de oamenii care trăiesc departe de Dumnezeu?

- De ce să se smintească de ceilalţi care nu sunt aproape de Dumnezeu? Dacă ar fi fost dintr-o familie cu şapte-opt copii şi pe unul-doi din fraţi i-ar fi tras sa­tana şi ar fi trăit o viaţă păcătoasă, l-ar fi smintit viaţa lor păcătoasă?

- Nu, ci l-ar fi durut, deoarece ar fi fost vorba de fraţii lui.

- Aşadar, răul se află în noi. Nu avem dragoste, de aceea nu-i simţim ca pe fraţii noştri pe toţi oamenii şi ne smintim de viata lor. Toti formăm o familie mare şi suntem fraţi, pentru că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Dacă, într-adevăr, am simţi că toţi oamenii suntem fraţi, ne-ar durea pentru cei ce trăiesc în păcat şi nu ne-ar sminti viaţa lor păcătoasă, ci ne-am ruga pentru ei.

Iar dacă ne smintim, răul se află în noi, nu este înafară de noi. Când ne smintim, să ne spunem nouă înşine: „Tu pe câţi ai smintit? Şi nu vrei să-l rabzi pe fratele tău? Pe tine cum te rabdă Dumnezeu, cu atâtea câte faci?". Gândiţi-vă la Dumnezeu, la Maica Dom­nului, la îngeri, care îi văd pe pământ pe toţi oamenii - ca şi cum s-ar afla într-un balcon mare şi îi văd pe oameni, care sunt adunaţi în piaţă - pe unii cum fură, pe alţii cum se ceartă, pe alţii cum păcătuiesc trupeşte etc. Cum îi rabdă? Cum rabdă ei toată răutatea şi pă­catul ce există în lume? Iar noi să nu răbdăm pe fratele nostru? Este înfricoşător!

- Părinte, ce înseamnă ceea ce spune Apostolul Pavel: Dumnezeul nostru este foc mistuitor? (Evr. 12, 29)

- Dacă arunci într-un cuptor hârtii, gunoaie, ce se va întâmpla cu ele? Nu vor arde? Aşa şi în omul duhov­nicesc, orice i-ar arunca diavolul, arde. „Foc mistuitor!" Când în om se aprinde flacăra dumnezeiască, toate ard. După aceea nu se mai lipesc de el gândurile murdare. Adică diavolul nu încetează să-i arunce gân­duri murdare, dar omul duhovnicesc este „foc" care le arde. După aceea diavolul oboseşte şi se opreşte. De aceea şi Apostolul Pavel spune: Toate sunt curate celor curaţi. La cei curaţi toate sunt curate, nu există nimic necurat. Pe cei curaţi şi în noroi de îi vei arunca, rămân curaţi, ca razele soarelui, care oriunde ar cădea, rămân luminoase şi curate.

 

Omul duhovnicesc, fiind ajutat de omul cel sfânt, se schimbă în înţelesul cel bun, iar de omul trupesc nu se vatămă îl vede, îl doare pentru el, dar nu păţeşte nici un rău. Un om aflat într-o stare duhovnicească de mijloc se schimbă în bine de către un om duhovnicesc, dar se poate schimba şi în rău de un om trupesc. Omul trupesc nu-l înţelege pe cel sfânt şi se sminteşte de cel trupesc asemenea lui. Îndrăcitul văzând pe sfânt fuge, în timp ce omul trupesc se duce la sfânt să-l ispiteas­ că şi să-l smintească. Unul care a ajuns în starea sodo­miţilor se sminteşte chiar şi de îngeri (vezi Fac. 19, 15). Omul smerit, chiar şi neexperimentat duhovniceşte de ar fi, distinge pe îngerul lui Dumnezeu de diavol, pentru că are cură­ţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul. În timp ce omul egoist şi trupesc, pe lângă faptul că este lesne înşelat de diavolul cel viclean, transmite şi el viclenia, iar prin senzualitatea lui provoacă şi vatămă sufletele bolnăvicioase cu microbii lui duhovniceşti.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 64-66)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/cum-poate-trai-cineva-corect-crestineste-societatea-de-astazi-fara-sa-se

Asceza trupească și curăţia inimii

Curăţia inimii, sau observarea şi păzirea minţii, al cărei chip este Noul Testament, dacă e ţinută de noi cum trebuie, taie toate patimile şi toate relele.

Vechiul Testament este icoana ascezei trupeşti, iar Evangheliile sau Noul Testament sunt icoane ale curăţiei inimii: „Postul, înfrânarea, culcarea pe jos, starea în picioare, privegherea şi celelalte care se obişnuiesc în legătură cu trupul fac să se liniştească partea afectivă (pasională) a trupului de păcatul cu fapta. Ele sunt o strunire a omului nostru din afară şi un paznic împotriva patimilor cu fapta, ba mai mult, ele ne păzesc, sau ne împiedică şi de la păcatele cu mintea. Curăţia inimii, sau observarea şi păzirea minţii, al cărei chip este Noul Testament, dacă e ţinută de noi cum trebuie, taie toate patimile şi toate relele, dezrădăcinându-le din inimă, şi aduce în schimb bucurie, bună nădăjduire, străpungere, plâns şi lacrimi, cunoştinţă de noi înşine şi de păcatele noastre, pomenirea morţii, smerenie adevărată, iubire nesfârşită faţă de Dumnezeu şi de oameni, şi dragoste dumnezeiască din inimă".

Fără a ignora asceza trupească, care este absolut necesară, Sfinţii Părinţi acordă o mai mare atenţie curăţiei inimii. Asceza trupească pregăteşte terenul pentru lupta lăuntrică cu patimile - însă cel ce o practică fără a se angaja şi în asceza lăuntrică trăieşte în perioada Vechiului Testament. Strădania de a ne purifica inima presupune alungarea „norilor răutăţii din văzduhul inimii". Numai astfel îl vom putea vedea pe „Soarele dreptăţii, pe Iisus". Numai astfel ni se vor lumina, „întrucâtva, în minte, înţelesurile măreţiei Lui".

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 225-226)

doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/asceza-trupeasca-curatia-inimii

Dumnezeu toate le ține şi fără ajutorul Lui nu putem reuşi nimic

Faptul că Dumnezeu toate le tine şi fără ajutorul Lui nu putem reuşi nimic este un adevăr: cel ce îl va primi cu inima şi va începe ca, orişice ar face, să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor şi să primească tot ce i s-ar întâmpla ca venind din mâna Domnului, acela va umbla întru acest adevăr. 

Faptul că Dumnezeu toate le tine şi fără ajutorul Lui nu putem reuşi nimic este un adevăr: cel ce îl va primi cu inima şi va începe ca, orişice ar face, să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor şi să primească tot ce i s-ar întâmpla ca venind din mâna Domnului, acela va umbla întru acest adevăr. Faptul că moartea ne poate răpi în orişicare ceas, iar după moarte urmează neîntârziat şi judecata este un adevăr: cel care va primi acest adevăr cu inima şi va trăi ca şi cum ar trebui chiar în minutul de faţă să moară şi să se înfăţişeze înaintea judecăţii lui Dumnezeu, acela va umbla întru acest adevăr. La fel stau lucrurile cu privire la oricare alt adevăr. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2011, p. 16)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/dumnezeu-toate-le-tine-fara-ajutorul-lui-nu-putem-reusi-nimic

Despre amestecul păcatului în faptele bune

Atunci când pe un drum care străbate o câmpie întinsă stă un pom răcoros, care aruncă o umbră bogată, cu câtă bucurie se grăbesc spre el călătorii! Ei află desfătare odihnindu-se şi stând de vorbă prieteneşte sub umbra răcoroasă, deasă şi largă. Un astfel de adăpost, o astfel de mângâiere le dă celor ce merg pe calea vieţii pământeşti sfânta cruce a lui Hristos, de trei ori fericitul pom pe care a înflorit rodul vieţii: Dumnezeu întrupat, Viaţa şi Dătătorul vieţii. Sub umbra crucii aflu acum plăcere stând de vorbă cu dumneavoastră.

Ascultaţi următoarea istorisire sfinţită. La Sfântul, Marele Pimen a venit un frate, plângându-se că vede amestecul păcatului în faptele sale bune. Bătrânul i-a povestit următoarea pildă: „Trăiau undeva doi lucrători de pământ. Unul dintre ei a semănat ceva grâu, deşi necurat, pe când celălalt, lăsându-se pradă leneviei, n-a semănat nimic. Când a venit vremea secerişului, cel dintâi a strâns destul grâu, deşi necurat, pe când cel de-al doilea n-a strâns nimic. Care dintre cei doi lucrători de pământ va avea ce să mănânce?” Fratele a răspuns: „Cel ce a semănat şi a strâns ceva grâu, chiar dacă necurat”. Bătrânul a zis: „Atunci, să semănăm şi noi câte puţin, chiar dacă necurat, ca să nu murim de foame!”

Dumnezeu v-a dat să vedeţi fără greş în inima dumneavoastră atunci când, privind în ea, aţi văzut un amestec de sufletesc şi duhovnicesc. Povestirea de mai sus poate deja să vă mângâie îndeajuns: vedeţi de ce am citat-o aici? Ca să vă mângâiaţi şi mai mult, auziţi lucrul următor: numai Dumnezeu poate dărui sfânta curăţie inimii care crede în El şi aleargă la El prin pocăinţă.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 114-115)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/despre-amestecul-pacatului-faptele-bune