Starea de sănătate a conştiinţei este posibilă doar în sânul Bisericii

Învăţătura lui Hristos, pecetluită de Sfântul Botez, tămăduieşte conştiinţa de viclenia cu care a molipsit-o păcatul (Evr. X, 22). După ce ni s-a înapoiat, lucrarea cea dreaptă a conştiinţei e sprijinită şi înălţată de urmarea învăţăturii lui Hristos. Starea de sănătate a conştiinţei şi lucrarea ei cea dreaptă sunt cu putinţă numai în sânul Bisericii Ortodoxe, fiindcă orice gând nedrept primit de om are înrâurire asupra conştiinţei, abătând-o de la lucrarea ei cea dreaptă. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 41)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/starea-de-sanatate-constiintei-este-posibila-doar-sanul-bisericii

Visele trimise de Dumnezeu și visele de la demoni

Visele trimise de Dumnezeu poartă în ele o nebiruită putere de convingere.

Din luarea-aminte la vise, totdeauna se furişează în suflet încrederea faţă de ele: de aceea este oprită cu asprime chiar şi această simplă luare-aminte. Firea înnoită prin Duhul Sfânt se cârmuieşte după cu totul alte legi decât făptura căzută şi împietrită în căderea ei. Cârmuitorul omului înnoit este Duhul Sfânt. „Căci peste aceştia a strălucit harul Dumnezeiescului Duh”, a spus Preacuviosul Macarie cel Mare, „şi S-a sălăşluit în adâncul minţilor: pentru aceştia, Domnul este ca sufletul lor” (Omilia 7, cap.12). Şi în trezie, şi în somn, ei petrec în Domnul, afară de păcat, afară de gândurile şi închipuirile pământeşti şi trupeşti. Gândurile şi închipuirile lor, care se află în timpul somnului în afară de cârmuirea raţiunii şi voinţei omeneşti şi lucrează în ceilalţi oameni în mod inconştient, sub impulsul firii, în aceştia lucrează sub îndreptarea Duhului, iar visele lor au o însemnătate duhovnicească. Astfel, dreptul Iosif în vis a fost învăţat despre taina înomenirii lui Dumnezeu - Cuvântul; în vis i s-a poruncit să fugă în Egipt, precum şi să se întoarcă de acolo (Mat. cap.I şi II). Visele trimise de Dumnezeu poartă în ele o nebiruită putere de convingere. Această putere de convingere este de înţeles în ceea ce-i priveşte pe sfinţii lui Dumnezeu, însă de neatins pentru cei aflaţi în luptă cu patimile.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 32)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/visele-trimise-de-dumnezeu-visele-de-la-demoni

Dacă toţi ar fi bogaţi, totul ar cădea în neorânduială și ar pieri

Am fost chemaţi să ne curăţim de păcate prin osteneli, prin lipsuri şi prin necazuri.

Când vei vedea că vreun bărbat drept se deosebeşte prin mari virtuţi şi rabdă necazuri nenumărate, să nu te miri; dimpotrivă, ar trebui să te miri dacă diavolul, primind mulţime de lovituri, ar fi tăcut şi ar fi îndurat rănile liniştit. 

Dacă toţi ar fi bogaţi, toţi ar începe să trăiască nefăcând nimic, şi atunci totul ar cădea în neorânduială și ar pieri.

Am fost chemaţi să ne curăţim de păcate prin osteneli, prin lipsuri şi prin necazuri. E greu? Dar în schimb ni s-a făgăduit viaţă pururea fericită.

 (Sfântul Ioan Gură de Aur)
(Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 48)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/daca-toti-ar-fi-bogati-totul-ar-cadea-neoranduiala-ar-pieri

A pune capăt necazurilor este treaba lui Dumnezeu

Dacă nu crezi în bunătăţile viitoare, fă-o pe temeiul bunătăţilor de acum, pe care le-ai primit deja.

Dacă nu crezi în bunătăţile viitoare, fă-o pe temeiul bunătăţilor de acum, pe care le-ai primit deja. 

Să lăsăm în seama lui Dumnezeu sorocul încetării necazurilor, iar noi să ne rugăm, să trăim în evlavie, fiindcă treaba noastră este să ne întoarcem la virtute, iar a pune capăt necazurilor este treaba lui Dumnezeu.

Dacă vei fi supus vreunei nenorociri neaşteptate, să nu cazi cu duhul, ci îndată să te ridici şi să alergi la adăpostul netulburat, la apărarea cea neînfrântă care este ajutorul dumnezeiesc. 

(Sfântul Ioan Gură de Aur)
(Cum să biruim iubirea de arginți, Editura Sophia, București, 2013, p. 43)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/pune-capat-necazurilor-este-treaba-lui-dumnezeu

Pe cine a făcut drept bogăţia?

Oamenii neştiutori şi iubitori de această lume, neştiind care e firea binelui, fericesc adeseori pentru lucruri lipsite de orice preţ: bogăţia, sănătatea, viaţa strălucitoare — toate acestea nu sunt bune din firea lor, deoarece nu numai că se schimbă cu uşurinţă în cele dimpotrivă, ci nici pe cei ce le stăpânesc nu-i pot face buni. Pe cine a făcut drept bogăţia, pe cine a făcut cuminte sănătatea? Dimpotrivă, fiecare dintre aceste daruri îl împinge deseori la păcat pe cel ce îl întrebuinţează rău. 

(Sfântul Vasile cel Mare)
(Cum să biruim iubirea de argint, Editura Sophia, București, 2013, p. 112)

doxologia.ro/cuvant-de-folos/pe-cine-facut-drept-bogatia

Mintea sau înțelegerea

Mintea celor în care s-a sălăşluit Duhul a devenit simplă, pentru că în ea totul e armonios şi concentrat în Duhul; în ea nu sunt îndoieli, sfâşieri, contraziceri, schimbări de metode şi ţinte fără siguranţa că sunt mai bune ca cele dinainte şi că vor duce în mod neîndoielnic la succes cum n-au dus cele dinainte.

Mintea practică e mintea preocupată de virtuţi, mintea naturală e cea care contemplă natura, iar mintea teologică e cea care contemplă pe Dumnezeu. Ele sunt aşezate pe trei trepte. Nu poate dobândi cineva mintea teologică dacă n-a trecut prin cea practică şi naturală .

Mintea umblă veşnic pe cărările cunoştinţei de Dumnezeu. În acest sens cunoştinţa aceasta e o lumină neînserată. Dar şi în sensul că nu e definită prin nimic mărginit.

Mintea celor în care s-a sălăşluit Duhul a devenit simplă, pentru că în ea totul e armonios şi concentrat în Duhul; în ea nu sunt îndoieli, sfâşieri, contraziceri, schimbări de metode şi ţinte fără siguranţa că sunt mai bune ca cele dinainte şi că vor duce în mod neîndoielnic la succes cum n-au dus cele dinainte.

Mintea sau înţelegerea nu are deci numai un rost teoretic, ci şi un rost practic, altruist şi plin de adevărata simţire.

Iuţimea (mânie) şi pofta sunt în legătură cu mintea, deci mintea nu e cu totul rece şi statică.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, pp. 47-49)

doxologia.ro/notele-parintelui-staniloae/mintea-intelegerea

Mintea curățită

E o idee obişnuită a Părinţilor că mintea e preotul care, când e unită cu Dumnezeu, ca indefinitul personal cu infinitul personal, săvârşeşte o liturghie tainică pe altarul ceresc.

Mintea curăţită se bolteşte ca un cerc peste suflet. Pe cerul acesta luminează Soarele dumnezeiesc, sau el e mediul străveziu al acestui Soare. Mintea sufletului nu mai e închisă, căci nu mai e umplută de lucruri mărginite, ci e deschisă lui Dumnezeu cel infinit şi atotluminos. Dar e deschisă când e curată. Prin aceasta mintea vede şi mai bine care este adâncimea şi înălţimea şi lărgimea nesfârşită a lui Dumnezeu. Pe acestea le face apoi cunoscute prin cuvânt tuturor celor ce au şi ei duh şi sunt dispuşi să le primească.

Cel ce reuşeşte să facă trupul slujitor al minții, aduce la unitate, prin mintea lucrătoare în trup, toată lumea.

E o idee obişnuită a Părinţilor că mintea e preotul care, când e unită cu Dumnezeu, ca indefinitul personal cu infinitul personal, săvârşeşte o liturghie tainică pe altarul ceresc, aducându-se pe sine şi odată cu sine cele adunate şi unificate în ea - deci toată lumea - lui Dumnezeu, sfinţind-o în minte sau în acest „loc” în care se întâlneşte credinciosul cu Dumnezeu.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, pp. 50-51)

doxologia.ro/notele-parintelui-staniloae/mintea-curatita

Trebuie să știi să mori și să înviezi în fiecare zi, pentru că viață înseamnă moarte continuă - Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc

Recomand o stare de veselie interioară, din inimă, o stare care înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieții, de problemele cărărilor vieții, ale unuia și ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip.

Reporter: Părinte Arsenie, ce le recomandați în primul rând creștinilor care doresc să sporească în viața duhovnicească?

Părintele Arsenie: Recomand o stare de veselie interioară, din inimă, o stare care înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieții, de problemele cărărilor vieții, ale unuia și ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă-i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absență, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziția de trăire, de înălțare, de steag, toată creația suferă. Noi trăim într-o mare unitate, toată creația lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despărțim de marea unitate, suntem pe poziție de anulare, de auto anulare.
Deci, recomand o poziție de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Și starea de rugăciune înseamnă o stare de prezență. Eu, ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoințe. Recomand o stare de prezență continuă care înseamnă recunoașterea forțelor de bine din tine.

Ați cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezență continuă?

Asta este o întrebare la care nu se poate răspunde întru totul. Oamenii își păstrează ascunsă viața lor.
Am trăit în pușcării 14 ani; am stat cu fel de fel de conducători ticăloși.
Eram într-o anumită relație și cu părintele Dumitru Stăniloae, bineînțeles respectând proporțiile, căci eram un prichindel pe lângă el. La procesul Rugului Aprins - am fost amândoi în același lot - el s-a purtat cam șovăielnic. Dar când a intrat în temniță, când a întâlnit acolo mari trăitori care erau de 20 de ani în închisoare, care cunoșteau Noul Testament aproape pe de rost - puțini erau care nu știau toate scrierile sfântului Ioan Evanghelistul - părintele Stăniloae a rămas impresionat.
Nu se întâmplă nimic, absolut nimic, niciodată, fără voia lui Dumnezeu. Căci zice Mântuitorul: „Nu se mișcă fir de păr fără voia Mea“. Suntem conduși, guvernați de Dumnezeu în toată mișcarea noastră. Deci trebuie să fim atenți. În închisoare erau oameni de rugăciune. Am trăit cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L-am avut pe Virgil chiar în celulă. Am stat împreună, mi-a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp în doi, în celulă, la Aiud.
Pe mine m-au ținut ani de zile la zarcă. Zarca era la Aiud o închisoare în închisoare. Nu știți! Făcută de unguri pentru români. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afară zece minute pe lună. Vă dați seama, erai cu totul suspendat de tot ce-i materie! În asemenea condiții, toți creștinii aceștia se rugau. Dar care era intensitatea rugăciunii, asta e greu de apreciat - ca să satisfacem noi acum lumea curioasă de astăzi.
Vă mai spun încă o dată: eu recomand o stare de veselie care înseamnă rugăciune neîncetată.
Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!

De ce Sfânta Liturghie este considerată cerul coborât pe pământ?

Sfânta Liturghie face abstracție de la orice fel de comparație. Sfânta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. În mâna omului, bineînțeles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Și de multe ori mă gândesc ce cinste are omul. Pentru că Dumnezeu a creat două lucruri nemaipomenite care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsă care L-a născut pe Dumnezeu și a creat preoția care-L coboară de sus și îl naște din nou pe Sfânta Masă. Ce ziceți de lucrul acesta? Nu e o coajă de pâine acolo, este un Dumnezeu, este o creație întreagă! Cum aș îndrăzni să o compar, cu cine, cu ce rugăciune, cu ce sfințenie? E chiar Dumnezeu, întrutotul pe Sfânta Masă. Și lucrarea aceasta o săvârșește omul.
Pentru că ființa umană - așa cum zice și Sfântul Grigorie de Nyssa - este copleșitoare, de neînțeles. Dumnezeu are încă taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici îngerii. Omul este cu totul superior în creație. Lupta Satanei, asiduă și chiar finală, este să nu recunoaștem că putem fi în asemănare cu Dumnezeu. Da, suntem creați așa. Recunoaștem, nu recunoaștem, așa suntem creați. Nimeni din creație nu-i ca omul. El este singura verigă posibilă de legătură între Dumnezeu și creație. Omul! Lui i s-a încredințat marea răspundere să supravegheze întreaga creație, el este stăpânul creației. Omule, omule, uite pe cine bagi tu în iad! Pe tine, adică, atunci când mergi pe calea pierzării.
Așa că Liturghia, în sfârșit, nu-i o lucrare omenească, ea este peste îngeri și peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt“, aici și acum!
Învierea lui Hristos s-a făcut… Nu numai El a înviat. Toată creația a avut un moment de recucerire și de reînviere. Dar toată gloria acestei nemaipomenite întâmplări, de care ne e și frică să amintim, n-ar fi fost așa de valoroasă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Deci poziția aceasta este: întâi suferința și pe urmă plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu“, zice Sfântul Teodor Studitul.
Nu cer nimic altceva decât un pic de trezvie. Dumnezeu nu-i supărat pe noi atât de mult pentru anumite greșeli, pe cât este de supărat că suntem nepăsători. Să nu amânăm trezirea duhovnicească.
În ierarhia din Biserică nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, aceia este mai mare în Biserică, în Împărăția cerurilor. Smerenia este singura cale de salvare.

Vă rugăm să ne explicați mai mult citatul din Sfântul Teodor Studitul.

Eu am vreo 44 de arestări, Iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Voiculescu, Stăniloae, Mironescu și toți ceilalți au primit câte 15 ani. Mie mi-au dat 40 de ani. Sigur că m-am distrat când m-au condamnat, dar m-a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m-a întrebat în timp ce mă dezbrăca și mă tundea: „Ce-ai făcut, mă?“ „N-am făcut nimica, mă!“, i-am zis eu. „Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10-15 ani, dar 40 de ani…“ Vedeți, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10-15 ani. S-a dat de gol, știți. Iacă cu cine-aveam de-a face. Iacă cin“ te dezbrăca, iacă cin“ te omora…
Important este ca tu să ai o poziție de prezență. Nu m-au omorât, deși mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N-am murit în trei zile. Mi-au dat cinci. N-am murit în cinci zile. Mi-au dat șapte, n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu.
Important e ca acolo unde ești să fii prezent. Și, fie ce-o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea, părinților. Moartea era salvare! Dar există un duh, o linie, o rază de viață în om care nu cedează. Și n-avem alt ideal decât de-a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiți și sfârtecați pentru scânteia de adevăr ce știm c-o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleștare cu stăpânitorii puterilor întunericului pe viață și pe moarte. Asta-i deviza fiecărui creștin. Dacă nu-i așa, atunci „mortua est“!
În tinerețe eram singurul din sat care mergeam la biserică. Nu babă, nu moș, nu nimica, eram eu singur. Și a zis preotul: „am și eu unul care vine la biserică, dar nici el nu stă pân“ la sfârșit“. Eu când am auzit vorba asta… Nu știam, eram un copil. Când începea predica, credeam că s-a terminat totul. Nu știam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n-am mai ieșit din biserică până nu ieșea și preotul, să fiu sigur că s-a terminat.
Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde și numele de Papacioc. La origine, ne-a chemat Albu.
În sfârșit… nu facultăți, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezență continuă: ca închisorile, ca suferința. Este o mare greșeală dacă o ignoră cineva.
Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Să mergem pe țărmul celălalt“. S-a culcat în corabie.- În timpul ăsta valurile creșteau. „Doamne, Doamne, scoală că pierim!“, au strigat apostolii. „Vă și vedeați în fundul mării cu Mine cu tot!“. Adică: „N-am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiați fără valuri? Voiați fără încercări?“ Păi nu se poate. Pentru că, practic, toate astea îți topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.
Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!
Toți Sfinții Părinți spun lucrul acesta. Așa că nu ignorați, nu refuzați suferința. Nu căutați Crucea, dar dacă vine, țineți-o! Mântuitorul n-a vrut Crucea, dar când I S-a dat n-a mai lepădat-o. N-a cedat deloc. L-au jupuit, dar n-a cedat. N-a zis deloc precum vroiau dușmanii Lui.
Așa că numai și numai prin Cruce putem ajunge la înviere, În concluzie, trebuie să știi să mori și să înviezi în fiecare zi. Pentru că viață înseamnă moarte continuă.

Despre anii pe care i-ați petrecut în viața de pustie, ce ne puteți spune?

Viața de pustie e atât de suspendată încât n-ai putința să vezi ceva cu picioarele pe pământ, așa că nu poată să înțeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezență și o creație întreagă în inima și în mișcarea pustnicului.
Am avut în acei ani și spaimă, dar m-a ajutat Dumnezeu să îmi țin prezența. Lupii erau foarte îndrăzneți. Nu mă temeam de urși ca de lupi. Pentru că lupii sunt flămânzi și atacă în ceată. În pădure e mai ușor pentru tine că lupul nu are gâtul flexibil ca să se uite așa, stânga-dreapta. Are privirea directă. În pădure copacii îl păcălesc, el crede c-ar fi oameni. Și are o teamă. Am văzut la toate animalele că au o teamă de om. Au o teamă de moarte. Fie că făceam o mișcare să gonesc urșii, fie că făceam o mișcare să gonesc lupii, dar toți se temeau. Chiar lupii ăștia obraznici. Da, nu a fost o problemă grea, asta. Dar te ținea prezent. Te uitai în toate părțile, Însă, fără discuție, trebuie să recunosc - nu știu în ce măsură puteți să mă-nțelegeți - că ne ținea puterea lui Dumnezeu. Era o viață suspendată, desprinsă și de cuvinte și de înțelegerea oamenilor care n-au trăit cât de cât, cu mare dăruire mântuirea vieții lor. E greu să vorbești despre niște lucruri de înălțime… Nu mai erai viu. Și totuși erai viu. Îmi amintesc multe: zăpadă, la un moment dat a nins, a nins paisprezece zile, zi și noapte. S-a acoperit orice cărare, orice drum.
Aveam un izvor la o distanță cam de două sute de metri de coliba unde stăteam. Până la izvor erau și lupi care pândeau căprioarele ce veneau să se adape. Dar eram și eu tot o capră, știți… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problemă, că era zăpadă și topeai zăpadă. Câteodată când o topeai, ți se înfigeau acele de brad în gât. Și era atât de nesuferit!
Sunt multe lucruri! Cum să exemplific, cum să le materializez? M-am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Dacă nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi în viață, dar mai ales în pușcărie și în pustie, n-o duci.

Unde a fost mai greu: la pustie sau în închisoare?

Acum, vă dați seama, în închisoare nu credeau în Dumnezeu, nenorociții paznici. Și erau foarte sălbăticiți, îndârjiți. La Aiud am avut un șef de gardieni acolo, la zarcă, se numea Biro. Pe ungurește înseamnă primar. Era rău de tot. Să revin: cei de la pușcărie nu credeau în Dumnezeu. Și erau primejdioși. În pustiu luptai cu dracul. Dracul credea în Dumnezeu. Se temea de El. Puteai să-l ții pe diavol la distanță, de aceea nu mă speriam. Că te trăgea, trăgea haina de sub tine, o blană de piele pe care stăteam lungit noaptea. Se întâmplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totuși liber. Și oamenii, părinților, nu prețuiesc viața de libertate. Mai mult, nu prețuiesc suflarea și răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu-i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Asta trebuie propovăduit la toată lumea. Și vă spun și eu vouă, acum, tot așa. Faceți act de prezență la Dumnezeu: „Doamne, Tu m-ai făcut, Tu mă iei“. Ne-a creat singuri numai pentru El, nu și pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucăm cu timpul vieții noastre.
Am avut ocazie să fiu chemat de multe ori la căpătâi de morți. Că eu, peste șase ani, împlinesc o sută de ani. Am avut o viață trăită cu adevărat: pușcării, viață intensă, viață care măsura suflarea și răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credință sau de necredință. Nu te jucai. Dar nu m-am folosit așa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morților. Țipete… sentimente omenești… muribunzii vedeau draci, așa cum știm că vin. Vedeau păcatele așa cum le-au făcut, nu cum le-au spovedit. Și vroiau sa le spovedească, dar nu mai puteau… Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să-i faci o cafea. Vă dați seama ce spaimă era, că erau suflete trezite acum, înainte de moarte, și intrau într-un necunoscut și începeau să apară toate așa cum ni se arată în Scripturile divine. Spune așa un Sfânt Părinte: „Aș vrea să înțelegeți: dacă chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua morții, e destul“. E groaznic.
Și uite, toți doreau să mai trăiască o zi. Și zicem noi, care ne scăldăm în ani: „Ce faci într-o zi?“ Nu într-o zi, într-o clipă poți să faci mult! Că Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Și putem să I-o dăm într-o clipă.

La Putna vin mulți tineri. Dacă le spunem că „nu este bine să aibă legături trupești înainte de căsătorie, unii încep să râdă, și să zică: ,, ei, asta era acum o sută de ani“. Ce le puteți spune la tinerii aceștia?

Aici să fie atenți duhovnicii! Să nu fie de partea lor când zic: „mi-a spus părintele cutare, că pot să… “. Și în acest fel ei își susțin punctul lor de vedere erotic. Au nevoie de un sprijin, de un cuvânt, de girul unui cleric. Înțelegeți? Nu stăm de vorbă.
Uite, eu chiar azi am avut o discuție: i-a spus doctorul la o tânără că, dacă păstrează sarcina, moare sigur. Eu i-am zis: „mori pe datoria supremă de mamă, că te-așteaptă viața veșnică, fericită“. „Asta n-o fac, nu se poate“, a răspuns. Vedeți, vroia să facă avort cu aprobarea unui cleric, dacă se poate unul cu nume și renume. Nu! Doctorii n-au nici o autoritate; ei vor să trăiești aici, dar eu vreau să trăiești dincolo, în veșnicie. Va să zică, avem ce să le spunem.
Să trăiască creștinește! Vreau să vă spun că nu-i de glumă dacă nu te-astâmperi. Se pot întâmpla lucruri îngrozitoare, de nedescris, cum am chiar acum un caz. Vrei, nu vrei, trăiește viața așa cum a ordonat-o Dumnezeu. Și cum o propovăduiește Biserica și gata. Cel care nu se luptă cu patimile nu cunosc bucuria biruinței duhovnicești. Nu o cunosc. Acum nu-i un alt Hristos diferit de Cel din vechime. Nu putem să schimbăm învățătura lui Dumnezeu după cum ne convine. Același Hristos, cu întregimea învățăturii Lui, rămâne peste toate veacurile.

Din punct de vedere duhovnicesc, cum vedeți viitorul țării noastre?

E o întrebare îndrăzneață și o să fie un răspuns sfios. Eu, personal - judec după inima mea -, văd o mare răspundere, văd un mare răspuns pe care nu-l poate da decât Țara Românească în lume, cândva. Consider că în România e cea mai adecvată viață, răsuflare și suflare, după Scriptură. România este milostivă și nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziția Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere economic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Și, asta contează: Că Dumnezeu rabdă, rabdă, dar și înainte apucă.
Și noi. Care vedem lucrurile acestea, la întrebarea asta îndrăzneață răspundem: suntem români și cum să nu văd o fericire pentru țara mea? Nu pentru că-i țara mea, ci pentru că sunt într-un cadru adecvat Scripturii, Chiar dacă există și căderi, Scriptura este trăită de români. Românul înțelege de ce-ai întins mâna. În Occident nu se mai pune problema în același duh. Vin foarte mulți să mă întrebe: „să plec în străinătate“? „Pleacă. Dar să știi că ai terminat cu Ortodoxia!“ Pentru că acolo sunt anumite raționamente, este o goană după bani, este o altă lume. Să trăiască, n-am nimic de zis. Îi înțelegem. Dar asta nu trebuie să ne interzică să spunem adevărul.
O mare misiune duhovnicească va avea România. Asta-i părerea mea. Trăim sau nu trăim, dar vom vedea că așa este.

Dacă ar fii să le adresați acum un cuvânt tinerilor, ce le-ați spune?

Uite ce le spun: tinerilor, dați-mi mie tinerețea voastră dacă nu știți ce să faceți cu ea. Acesta e răspunsul.

doxologia.ro/conferinte/trebuie-sa-stii-sa-mori-sa-inviezi-fiecare-zi-pentru-ca-viata-inseamna-moarte-continua

Nu călătoriți singuri cu sinea voastră… vă veți pierde

„Sapă înlăuntrul tău! Înlăuntrul tău este izvorul binelui, care va izvorî neîncetat, dacă vei și săpa neîncetat”. „Ară adânc, ca să ai grâu mult. Mină veche neexplorată cu zăcăminte necunoscute este sufletul tău. Sapă adânc ca să afli aurul tău”. Am și aur înlăuntrul meu. Așadar cunoașterea de sine nu înseamnă numai cele negative, ci și cele pozitive. Să le aflu și pe cele bune, harismele pe care mi le-a dat Dumnezeu. Să le aflu, să le cultiv și să le dăruiesc în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor.

1. Cum se dobândește cunoașterea de sine?

a) Prin liniște, retragere și reculegere. Gălăgia, zgomotul,multa vorbire, alergăturile, stresul, toate acestea sunt vrăjmași ai cunoașterii de sine. Prin urmare, modul de viață contemporan nu favorizează această virtute. „Plec la pustie! Merg să mă regăsesc”, este maxima ascetică. Câtă lume nu se teme de această liniștire! Preferă zgomotul. „Toată nefericirea omului provine de la faptul că nu poate rămâne o singură zi într-o cameră, singur în compania sinelui său. Cât de multe ar avea să-și spună unul altuia”[1]. Însă noi, creștinii, iubim această retragere, deoarece acolo vom afla și vom auzi mai limpede glasul conștiinței noastre și Îl vom întâlni și pe Prietenul liniștirii, pe Marele Isihast Hristos. Prin urmare, „singurătatea este desfătarea sufletelor mari și frica celor mici”. Să-mi fac sihăstria mea chiar și în oraș! În camera mea, într-un colț al casei mele, la iconostas, într-un parc, într-o pădure, oriunde, unde mă voi depărta puțin, mă voi liniști și mă voi afla pe mine însumi și pe Dumnezeu.

b) Prin împreună-petrecerea cu alții și prin șlefuirea zilnic. Trăind împreună cu alții, adevărata noastră sine cu siguranță va ieși la suprafață. Aici este foarte potrivit să ne aducem aminte de o pagină din corespondența starețului Macarie de la Optina. Este un extras din scrisorile pe care le-a schimbat cu un negustor din St. Petersburg. „Econoama mea a plecat, iar prietenii mei m-au sfătuit să iau o fată din sat în locul ei. Sfinția Voastră, ce spuneți să fac? S-o iau sau nu?”. Da a fost răspunsul Starețului. După puțină vreme negustorul i-a scris din nou: „Părinte, dă-mi binecuvântare s-o alung. Este un adevărat demon. De atunci de când a venit în casa mea, cea mai multă vreme sunt ca un ieșit din minți din pricina mâniei și mi-am pierdut cu totul controlul asupra mea”. Atunci Starețul i-a răspuns: „Ia aminte să nu o alungi, căci ea este îngerul pe care ți l-a trimis Dumnezeu ca să te ajute să vezi câtă mânie ai ascunsă înlăuntrul tău, lucru pe care econoama de mai înainte niciodată nu a putut să te facă s-o descoperi”.

c) Prin ajutorul părintelui duhovnicesc și prin spovedanie. Spovedania este o pregătire pentru dobândirea cunoașterii de sine. Un mare analist al sufletului, Sfântul Maxim Mărturisitorul, spune: „Nu călătoriți singuri cu sinea voastră… Vă veți pierde”. La fel și Sfântul Vasilie cel Mare: „Omul fără sfat este corabie fără cârmaci, care este predată direcțiilor întâmplătoare ale vânturilor”. Mult ne va ajuta duhovnicul cu unele observații potrivite și, desigur, totdeauna din dragoste izvorâte.

d) Prin cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu și ale cărților duhovnicești. Cărțile sunt făcliile, proiectoarele care luminează lăuntrul nostru. Despre necesitatea cercetării Evangheliei, Starețul Ieronim spune: „O casă închisă peste tot este în întuneric. Dacă deschizi fereastra, vezi obiectele mari. Dacă o deschizi mai mult și intră lumină, distingi și lucrurile cele mai mici. Iar când intră soarele înăuntru, vezi și firele de praf care plutesc în aer. La fel se întâmplă și în suflet, care primește lumina Evangheliei. Vede și cele mai mici păcate”. Citind cu sete cărți duhovnicești, împrumutăm cunoașterea de sine a Sfinților.

e) Prin rugăciune și prin Sfintele Slujbe și mai ales cu cele ale Postului Mare.„Doamne, luminează-mi întunericul meu”, spunea Sfântul Grigorie Palama. La fel spunem și noi atât în rugăciunea personală, cât și în rugăciunea comună din Biserică.

f) Prin mâhniri, încercări și trecerea timpului. Dacă nu ne vom învăța pe noi înșine prin sfătuire, ne vom învăța prin pătimire. Durerile, crucile sunt manualele cunoașterii de sine. „Am avut mâhnirea ca dascăl și multe m-a învățat”, spune poporul nostru. De asemenea, atât greșelile, cât și nereușitele mele sunt un material prețios pentru cunoașterea de sine. Cât de mult a conștientizat Apostolul Petru slăbiciunea sa după întreita lepădare!

g) Prin Harul lui Hristos.„Adâncă este inima mai mult decât toate; acesta este omul și cine îl poate cunoaște? Eu sunt Domnul cel ce cerc inimile și ispitesc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui și după roada faptelor lui”[2]. Numai El ne poate povățui la cunoașterea de sine. Este darul Său. Descoperirea sinelui nostru se va face de către Hristos, însă încet, cât putem suporta. Și aceasta pentru că, poate, nu suntem pregătiți să vedem în întregime toată starea noastră sufletească jalnică. „Dacă ai ști păcatele tale, ți-ar sări inima din loc”, spune filozoful Pascal. „Dacă aș ști halul sufletului meu, aș lua-o la fugă”, spune un alt scriitor. Așadar, ca să nu deznădăjduim și să părăsim nevoința, Domnul luminează câte puțin sufletul nostru. Când Hristos luminează, atunci le învățăm pe toate. Cunoașterea de sine fără Hristos și Duhul Sfânt ajunge de la „cunoaște-te pe tine însuți” până la punctul despre a spus Socrate: „Una știu, că nu știu nimic”. Cunoașterea de sine cu Hristos și cu Duhul Sfânt ajunge până în punctul despre care a spus evanghelistul Ioan: „Iar voi ungere aveți de la Cel Sfânt și știți toate”[3]. Fără lumina lui Hristos nu există nici cunoașterea celor exterioare, nici cunoașterea de sine. Cu lumina lui Hristos există cunoașterea și înțelepciunea deplină, așa cum aveau Sfinții. De la „nimic” la „toate”. Prin mijlocirea Mângâietorului dobândesc și cunoașterea de sine și cunoașterea exterioară și cunoașterea lui Dumnezeu.

2. De la cunoașterea de sine la cunoașterea exterioară, adică la a cunoaște bine pe ceilalți.

Cunoașterea de sine este o mare taină pentru reușita legăturilor dintre oameni. Așa cum menționează Rattner, spunând că „de la un alt om poate înțelege cineva numai atâtea câte cunoaște despre sine…”. Este valabil și ceea ce spune Jung despre fenomenul proiectării în general. Potrivit psihiatrului elvețian „îi înțelegem pe ceilalți în măsura în care căutăm să ne înțelegem pe noi înșine. Ceea ce nu putem înțelege la noi, nu putem înțelege nici la ceilalți. Astfel imaginea celuilalt este în mare parte subiectivă”.

Legăturile noastre se strică deoarece, mai întâi, o legătură ca să se înfăptuiască, este nevoie de o lucrare fină, trebuie să intru în inima celuilalt, să aflu bine toate cutele lui, ale soțului, ale copiilor etc. Dar cum să izbutesc aceasta de vreme ce niciodată nu am făcut lucrare fină în sinea mea, niciodată nu am intrat adânc în inima mea și cutele mele îmi sunt necunoscute? Cum să-l înțeleg pe celălalt de vreme ce nu mă înțeleg pe mine? Cel care are cunoaștere de sine se face cel mai bun sfătuitor al celorlalți, cel mai înțelept. În al doilea rând, vreau mai mult să mă cunosc pe mine  ca să mă schimb, nu numai pentru Hristos, pe Care Îl iubesc, ci și pentru ceilalți pe care-i iubesc. Vreau să le ofer o sine mai bună. De multe ori s-au stricat legăturile noastre. Am greșit și eu undeva. Dar unde? Vreau să aflu unde am greșit și greșesc, vreau să aflu viciile mele care au pricinuit certurile, ca să le îndrept și să nu-i mai amărăsc pe cei pe care-i iubesc, ci să fim în pace. Vedeți? Iarăși dragostea, dragostea frățească, este stimulentul cunoașterii de sine. „Toate ale voastre cu dragoste să se facă”[4].

3. Cunoașterea de sine, munca și rentabilitatea.

Cunoașterea de sine mă ajută și la treburile mele, ca să fiu mai eficient, mai sigur de izbândă, de vreme ce-mi cunosc bine limitele și posibilitățile mele. Nici nu mă subapreciez, nici nu mă supraapreciez.

În al Doilea Război Mondial, comandantul unui regiment avea nevoie de 20 de voluntari pentru o misiune grea. La apel le-a pus următoarea întrebare: „Cine dintre voi nu a făcut nici o greșeală în viața sa?” Cei mai mulți soldați au ieșit în față și cu mândrie au declarat că sunt fără greșeală. Unii au rămas în spate, la locurile lor, în tăcere. Atunci ofițerul i-a examinat pe cei din urmă și dintre aceștia a ales pe cei care-i trebuiau, pentru că aceștia au avut cunoștința nedesăvârșirilor și slăbiciunilor lor.

4. Cunoașterea de sine: Cea mai frumoasă săpare.

„Sapă înlăuntrul tău! Înlăuntrul tău este izvorul binelui, care va izvorî neîncetat, dacă vei și săpa neîncetat”[5]. „Ară adânc, ca să ai grâu mult. Mină veche neexplorată cu zăcăminte necunoscute este sufletul tău. Sapă adânc ca să afli aurul tău”. Am și aur înlăuntrul meu. Așadar cunoașterea de sine nu înseamnă numai cele negative, ci și cele pozitive. Să le aflu și pe cele bune, harismele pe care mi le-a dat Dumnezeu. Să le aflu, să le cultiv și să le dăruiesc în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. Oamenii de obicei iau hârlețul și încep să sape, dar nu înlăuntrul lor, ci „groapa” celorlalți, ca să-i „îngroape„ pe toți deodată. Noi însă săpăm pentru noi, dar nu ca să „îngropăm”, ci să „dezgropăm” frumusețea cea întâi-zidită, chipul lui Dumnezeu, pe care-l ascundem înlăuntrul nostru, astupat bine de patimi.

5.  Cunoașterea de sine: cea mai mare izbândă.

Aceasta este începutul și sfârșitul virtuților. Și ea nu este o lucrare facultativă, ci este lucrarea noastră de bază. Sfântul Nichita Stithatul spune: „A se cunoaște cineva pe sine înseamnă sfârșitul lucrării virtuților”. Și ea este mai importantă decât harismele, minunile și vedeniile. „Iubește nelucrarea liniștirii, spune Sfântul Isaac Sirul, mai mult decât săturarea celor flămânzi…, deoarece este mai bine pentru tine să dezlegi legătura păcatelor, decât să slobozești robi din robie; este mai bine pentru tine să-ți împaci sufletul tău, decât să-i împaci, prin învățătura ta, pe cei care se află în discordie… Mai de folos îți este să-ți înviezi sufletul tău omorât de patimi…, decât să înviezi morți”… „Cel care și-a simțit păcatele sale este mai presus decât cel care înviază morți cu rugăciunea sa. Cel care suspină un ceas pentru sufletul său, este mai presus decât cel care folosește toată lumea prin arătarea sa. Cel care s-a învrednicit să se vadă pe sine, unul ca acesta este mai presus decât cel care s-a învrednicit să vadă Îngeri”.

Fără întoarcerea în lăuntru, întoarcerea în afară ajunge un activism fără profunzime, care se face fie pentru paradă, fie pentru a umple un gol lăuntric.

Unui teolog care susținea că noi, creștinii, trebuie să fim oameni de acțiune, Starețul Ioil de la Kalamata îi spunea: „O, sărmanule! Nu lași acțiunile și alergăturile, ca să cauți puțin și de alcătuirea ta? Numai acțiune și alergătură suntem și ne lăsăm sufletele să devină ogoare neroditoare. Curăță cu o profundă  grijă sufletul tău de patimi și atunci orice vei oferi aproapelui tău, va fi din revărsarea sufletului tău, iar nu din sărăcia lui”.

Părintele Epifanie Teodoropulos a fost întrebat odată de cineva:

-  Gheronda, ați văzut vreodată vreo vedenie?

-  Nu, fiule. Nici nu am văzut și nici nu vreau să văd. Singurul lucru pe care vreau să-l văd sunt păcatele mele.

Să încheie predica marele poet al Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, cu o poezie de-a sa: „Suflete al meu, ai de lucru, și încă mult, dacă vrei. Cercetează-te pe tine cine ești și încotro ești îndreptat; de unde ai venit și unde trebuie să te înfățișezi; dacă viața este aceasta pe care o trăiești sau este alta mai bună… Suflete al meu, ai de lucru. Să nu obosești în silința ta”.

Fie ca Bunul Dumnezeu să ne ajute ca și anul acesta să facem, în Postul Mare, o adâncă „săpare” în lăuntrul nostru! Amin.

Sursa: marturieathonita.ro/cunoasterea-de-sine-ii

[1] Blaise Pascal, matematician și filozof francez.

[2] Ieremia 17, 9-10.

[3] I Ioan 2, 20.

[4] I Corinteni 16, 14.
[5] Marcu Aureliu.

doxologia.ro/terapie-pentru-suflet/nu-calatoriti-singuri-cu-sinea-voastra-va-veti-pierde

Începutul vieții duhovnicești: să aștepți totul de la Dumnezeu

Teama de a slobozi hăţurile, pentru ca Dumnezeu să îndrume caravana, ne face să simţim teama de deşert. Atunci luăm tragica hotărâre de a merge unde ni se pare că e bine... după care ţintim împotriva mirajelor, care domină imensitatea nisipurilor.

Titlul acestui articol ne poate surprinde: putem, cu adevărat, să vorbim despre un început al vieţii duhovniceşti? Când începe oare, cu adevărat, viaţa în Dumnezeu? Aşa cum Vechiul Legământ pregătea de la origini pe cel Nou, de data aceasta, „înscrisă în inimile oamenilor” (1), tot aşa zăcea înlăuntrul nostru, aşteptând să ţâşnească, asemenea unei pânze freatice, această „apă vie”. pe care ne-o descrie Sfântul Ignatie Antiohianul. Cu toate acestea, dacă putem vorbi de un început al vieţii duhovniceşti, este pentru că există un moment în existenţă în care pătrundem, în chip mai conştient, în intimitatea lui Dumnezeu. Însă, această intimitate este un dar dumnezeiesc, o harismă aproape (2), care se înrădăcinează într-o atitudine de abandonare lui Dumnezeu, de încredere.

Vom încerca aici, smerit, să desluşim câteva aspecte ale acestei atitudini, extrem de importantă. Trebuie să spunem, de la început, că această atitudine de abandondonare a sinelui este mai puţin un precept moral, cât o postură lăuntrică propice unei sporiri a dumnezeieştii vieţi în noi.

Liturghia ortodoxă (3), în imnografia ei luminoasă, ne îndeamnă ca „toată grija cea lumească acum să o lepădăm”, încredinţându-I lui Dumnezeu toate grijile noastre. Fie că este vorba despre problemele relaţionale, familiale, profesionale sau chiar duhovniceşti, trebuie să jertfim totul lui Dumnezeu, pe altarul conştiinţelor noastre, pentru a recăpăta o anumită disponibilitate faţă de Duhul Lui. Nu doar o îngreunare senzuală, povara cărnii este, în plus, nodul confuz şi de nedesfăcut al sentimentelor noastre, al gândurilor noastre, al planurilor noastre sau, mai mult, al amintirilor noastre. Toate acestea, desigur, nu sunt rele în sine, însă ne opacizează privirea. De aceea, este nevoie să învăţăm să ne „decreăm” (4), să uităm totul, mai explicit, să învăţăm să devenim „întru totul ochi”, după cum îi plăcea să spună Avva Macarie (5), căci „cercetându-se” pe sine, omul Îl descoperă în chip tainic pe Dumnezeu.

Vedem astfel, într-o primă mişcare, că densitatea grijilor ne blochează regenerarea, atât de apreciată de sfântul Pavel; ea ne ţine la suprafaţa noastră, departe de dumnezeiasca taină a inimii noatre (6). „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” (7).

Odată smuls ăacest înveliş, un alt pericol începe să se ivească. Căci, începând cu momentul în care am învăţat să ne punem neîncetat în Dumnezeu tulburările noastre, panta de a fi noi înşine arhitectul propriei vieţi duhovniceşti devine abruptă.

Totul reîncepe la un alt nivel, când trebuie să te opreşti; cel mai greu nu este să lupţi, ci să abandonezi orice război. Fie că este vorba de post, de urmarea unei reguli de rugăciune personală, de a păzi anumite precepte evanghelice, precum o oarecare curăţenie lăuntrică, toate acestea nu sunt decât paie, pe lângă dumnezeiescul foc. Avem trebuinţă să înţelegem bine că acestea nu sunt decât mijloace, scopul fiind să te jertfeşti pentru Dumnezeu. Dumnezeu ne vrea inimile înflăcărate, nimic mai mult. „Capătul lucrării noastre este Împărăţia cerurilor... scopul nostru este de a ajunge la curăţia inimii”, va spune referitor la aceasta Sfântul Casian de Marsilia (8).

Iacov a luptat împotriva lui Dumnezeu, până în zori. În cele din urmă, rănit însă, recunoscând dumnezeirea Adversarului, a primit binecuvântarea Celui din urmă. Aici este imaginea însăşi a vieţii noastre în duhul, în marea ei parte. De prea multe ori luptăm împotriva lui Dumnezeu, crezând că ne transfigurăm. Este o formă de activism mistic, care se înăspreşte, formând o crustă în jurul „ochiului nostru lăuntric”, acest înveliş ne disimulează astfel faţă de noi înşine şi, nevăzându-ne pe noi înşine, nu Îl putem contempla pe Dumnezeu. Cu adevărat, precum soarele îngăduie ochiului nostru să vadă lumea, tot la fel Dumnezeu este luminozitatea care îi oferă conştiinţei noastre să se descopere ea însăşi, în adevărul ei. Aşadar, prin oglindiri şi asemenea unui păstrăv deplasându-se în susul cursului de apă, ne este cu putinţă să întrezărim, câtuşi de puţin, câteva străluciri răspândite ale dumnezeieştii Fiinţe.

Această a doua mişcare ne împinge spre un pericol, acela de a-ţi fi ţie însuţi sursa „vieţii tale duhovniceşti”. Acest autism ne impermeabilizează cu totul. El ne închide, din teama de nou şi, aşadar, de necunoscut, dinaintea voinţei lui Dumnezeu. De altfel este o teamă „omenească”, teamă „prea omenească” fără îndoială, căci voia lui Dumnezeu este un abis. Însă, nu trebuie uitat, este un abis binevoitor.

Teama de a slobozi hăţurile, pentru ca Dumnezeu să îndrume caravana, ne face să simţim teama de deşert. Atunci luăm tragica hotărâre de a merge unde ni se pare că e bine... după care ţintim împotriva mirajelor, care domină imensitatea nisipurilor.

Unguentul acestei răni este, poate, printre cele mai puţin plăcute - căci vom avea trebuinţă să acceptăm, în deplină luciditate, vertijul pe care-l provoacă conştiinţa abisală a dumnezeieştii voinţe. Dumnezeu nu ne vrea decât binele, la capătul urcuşului, însă noi nu ştim ce ne rezervă, iar acesta este motivul temerii noastre. Ca remediu, trebuie să adoptăm o „strategie a imposibilului” (9), încredinţându-ne cu încredere pedagogiei divine care, adevărat, poate să fie uneori „o cunoaştere prin hăuri” (10). „Nu calea este imposibilă, ci imposibilul este calea” (11).

Cel de-al treilea punct nevralgic al acestei reflecţii va fi că, la acest stadiu, trebuie vegheat să nu se alunece în ceea ce s-ar putea numi, nu fără oarecare ironie, „o sfântă trândăvie”. Pacea nu este, de altfel, o moleşeală.

După ce ne-am uşurat conştiinţa şi ne-am pregătit neptic (12) pentru noutatea lui Dumnezeu, ne pândeşte din umbră chietismul. Să aştepţi totul de la Dumnezeu nu înseamnă să părăseşti toată lucrarea. Să aştepţi totul de la Dumnezeu înseamnă să-ţi cerşeşti darul, cu toată dinamica pe care o aduce cu sine această căutare. Sfântul Graal este aici dorirea de Dumnezeu. De aceea, putem vorbi despre deosebirea duhurilor : „Când suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi”(13).

Suntem în măsură să constatăm că, departe de a ne răspândi noi înşine propria subzistenţă duhovnicească şi, fără a ne moleşi, trebuie să deosebim sursele care ne jalonează odiseea şi de unde izvorăşte, din belşug, Cuvântul în ape repezi.

Un adagiu al nisipurilor deşertului rezumă tot cuvântul nostru. „Dă sângele tău şi primeşte Duhul”, spune El. Căci, dându-te în întregime, până la sânge chiar, trebuie, mai mult, să aştepţi totul de la Dumnezeu. Abandonându-ne astfel lui Dumnezeu, El ne dăruieşte din Viaţa Lui limpede, Duhul Sfânt.

Pentru a conchide, trebuie să precizăm un ultim punct, esenţial. Această atitudine pe care am încercat să o descriem, anume de a ne încredinţa deplin lui Dumnezeu, nu este o stare la care putem ajunge dintr-odată, definitiv, ci un reflex pe care este bine să îl adoptăm, o lucrare pe care să ştim să reluăm „o treabă de o sută de ori” (14).

Atunci şi numai atunci, creşterea în Hristos este o avalanşă de începuturi (15), de-a lungul unei maturizări care este asemenea rafinării unui vin ce se îmbogăţeşte prin vechimea lui.

 

NOTE

01 – a se vedea literature profetică cu acest subiect

02 – Harisma, în teologia ortodoxă, este înţeleasă ca un „talant” în înţelesul evanghelic al cuvântului, pe care suntem chemaţi să îl fructificăm

03 – Şi mai precis partea numită « heruvic », imn al heruvimilor introdus de Iustinian în secolul al VI-lea

04 – Temă preferată de S.Weil

05 – Omiliile duhovniceşti ale lui „Pseudo-Macarie”

06 – Se ştie că, în mistica părinţilor din deşert, inima este mai mult decât un loc spiritual intern decât organul, chiar dacă se aseamănă cu acesta, care ne alimentează sistemul sangvin

07 – Mat. 6, 27.

08 – A se referi la acest subiect, îndeosebi, la Conferinţele lui

09 – IPS Ştefan, Mitropolit al Estoniei

10 – Henri Michaux, titlu al uneia dintre culegerile lui de poeme

11 – P. Evdokimov, Vârstele vieţii duhovniceşti

12 – Nepsis este o virtute ascetică – înseamnă, în acelaşi timp, trezvie şi veghere

13 – Luc. 12, 54-56

14 – Boileau, Arta poetică

15 – Concepţie admirabil de bine dezvoltată în diferitele lucrări ale Sfântului Grigorie de Nyssa, îndeosebi viaţa lui Moise, dar şi de celălalt Grigorie, de Nazianz – de data acasta, în discursurile lui teologice. Să menţionăm în treacăt paradoxul celei din urmă, deoarece continuitatea creşterii în Dumnezeu este punctată de începuturi, aşadar de stări întrerupte.

 traducere şi adaptare: Hotnog Tamara
sursa: Revista „ Discernământ : Διάκρισις” Nr. 1, publicaţie semestrială a Mănăstirii Adormirii Maicii Domnului din La Faurie (Franţa)

doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/inceputul-vietii-duhovnicesti-sa-astepti-totul-de-la-dumnezeu