Cu cât ne apropiem de sfârșitul Postului, sfintele slujbe ne vorbesc tot mai vădit de Patimile cele mântuitoare ale Domnului. Această săptămână ne aduce aminte de căderea lui Adam și a întregului neam omenesc și apoi de pilda samarineanului milostiv, în care se oglindește această cădere și izbăvire. Cel căzut între tâlhari este omul Vechiului Testament, pe care nici Preoția, nici Legea nu l-au putut tămădui.
„Căzând Adam în tâlhăreștile gânduri, i s-a furat mintea, rănindu-se la suflet și a zăcut lipsit de ajutor. Nici preotul cel mai înainte de lege n-a luat seama la dânsul, nici levitul cel din lege nu s-a uitat la el, fără numai Tu, Dumnezeule...“ (Duminică seara).
Căzut între tâlhari este și tot omul robit de patimi prin înșelăciunea diavolească și prin călcarea poruncilor dumnezeiești:
„Eu, Stăpâne al tuturor, asemănatu-m-am celui ce a căzut între tâlhari, căzând în păcatele mele și acelea m-au rănit fără de milă; dar nu mă lăsa pe mine nevindecat Iisuse...“ (Luni la Utrenie).
Samarineanul cel milostiv, care a mântuit pe „cel mort“, nu este altul decât Mântuitorul Hristos, Care prin Patimile și moartea Sa a mântuit neamul omenesc și izbăvește de-a pururi pe fiecare din cei ce strigă către El.
„Fiind izgonit de patimi, eu ticălosul, am căzut în prăpastie... Ci Tu, Hristoase, m-ai primit și m-ai luminat cu nepătimirea și m-ai făcut împreună șezător cu Tatăl“ (Marți seara).
Între celelalte săptămâni ale postului, săptămâna a V-a ocupă un loc aparte prin cele două evenimente din cuprinsul ei: Miercurea Canonului și Sâmbăta Acatistului.
Miercuri seara, la Utrenia zilei de Joi, se citește întreg Canonul cel mare al Sfântului Andrei, care s-a citit la pavecernițele primelor patru zile din săptămâna I-a. Împreună cu Canonul se citește și Viața Preacuvioasei Maria Egipteanca, scrisă de Patriarhul Sofronie al Constantinopolului.
Pricina pentru care s-au rânduit acestea, precum arată Sinaxarul Triodului, este că se apropie de sfârșit postul și pentru ca oamenii să nu slăbească ostenelile și luptele cele sufletești și să nu părăsească viețuirea cu nevoință și smerenie. Marele Andrei, prin istoriile Canonului cel Mare, pomenind faptele cele bune ale oamenilor drepți, precum și întoarcerea celor răi, face pe oameni mai viteji și mai îndrăzneți ca să stea tare împotriva vrăjmașilor, iar Sf. Sofronie, prin povestirea cea desfătată și frumoasă, de asemenea îi întărește și-i îndeamnă spre Dumnezeu, ca să nu cadă și să nu deznădăjduiască de sunt căzuți în păcat, că mare este bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu față de cei ce se întorc cu tot sufletul de la păcatele făcute, precum se vede în Viața Sfintei Maria Egipteanca.
Condacul Canonului este un puternic îndemn la trezvie și grijă pentru răspunsul cel înfricoșat: „Suflete al meu, suflete al meu! Scoală, pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și vrei să te tulburi! Deșteaptă-te dar, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea și toate le plinește“.
La Utrenia sâmbetei, se citește în patru răstimpuri Acatistul Bunei Vestiri, în chip sărbătoresc și cu repetarea de mai multe ori a primului condac, anume alcătuit în cinstea acestei prăznuiri: „Apărătoare Doamnă, pentru biruință mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci ca aceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-Te Mireasă, pururea Fecioară!“.
Prăznuirea aceasta s-a rânduit pentru pomenirea și cinstirea biruințelor câștigate de creștini cu ajutorul minunat al Maicii Domnului. Întâi împotriva sciților și perșilor, a doua oară împotriva saracinilor și a treia oară împotriva agarenilor, care cu nenumărate oști, pe mare și pe uscat, asediaseră Constantinopolul. Patriarhul, împreună cu clerul și credincioșii, a făcut pri-vegheri și rugăciuni neîntrerupte și procesiuni cu sfintele icoane și îndeosebi cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care n-a întârziat să-și arate puterea Sa nebiruită. Pentru că oștile păgânilor, mult mai numeroase decât ale creștinilor, au fost biruite de istov, iar corăbiile lor înecate de furtună, s-a rânduit această prăznuire de „mulțumire pentru biruință“ către Ceea ce are „stăpânire nebiruită și izbăvește de-a pururi din toate nevoile pe credincioșii robii Săi“. Condacul întâi, „Apărătoare Doamnă“, alcătuit de patriarhul Serghie cu acest prilej, ne aduce aminte de-a pururi și ne dă încredere în ajutorul cel mare și grabnic al Preacuratei împotriva tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți.
Duminica a V-a ne pune înainte o nouă pildă de înaltă sfințenie, și anume pe Prea Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca. Dacă Sfântul Ioan Scărarul, din duminica trecută, este icoana vieții călugărești și a oamenilor care merg spre mântuire cu hotărâre, fără abatere sau întoarcere de la calea cea bună, ca omul care cunoaște bine ținta călătoriei, Sfânta Maria Egipteanca este icoana celor care se abat sau rătăcesc de la calea mântuirii, a celor care călătoresc cu poticniri și căderi, dar nu mai puțin, și acestora le stă în putință să se ridice la cea mai înaltă sfințenie, precum ne-o dovedește minunata viață a Cuvioasei Maria Egipteanca.
Precum ne-o arată și numele, patria Cuvioasei Maria a fost Egiptul, și anume, orașul cel mare al Alexandriei, iar Cuvioasa a trăit în primele veacuri creștine, între anii 340-420. După cum ea singură povestește, tinerețea și-a petrecut-o în cele mai urâte fapte de stricăciune și desfrânare. Odată, văzând niște corăbii plecând spre Ierusalim, pentru praznicul Înălțării Sfintei Cruci, a plecat și ea cu un grup de tineri, nu pentru a se închina, ci pentru că avea prilej să-și împlinească și mai mult nesăturata poftă a desfrânării. Ajunsă la Ierusalim, după o călătorie plină de păcate, a voit și ea să intre cu lumea ce se grăbea la închinarea Sfintei Cruci, dar n-a putut intra mai departe de pridvorul bisericii, oricât s-a silit, pentru că o oprea o putere nevăzută. Abia atunci s-a trezit în ea simțământul vinovăției și al păcătoșeniei în care se găsea. Văzând aproape icoana Maicii Domnului, înalță o rugăciune plină de căință și zdrobire sufletească, și, simțindu-și inima puțin alinată, încearcă din nou să intre în biserică și acum nu o mai oprește nici o putere. Se închină cu mare umilință la Sfânta Cruce a Domnului și la ieșire din nou înalță o rugăciune fierbinte către Maica Domnului și aude un glas care o îndeamnă să treacă Iordanul, în pustie. După un scurt popas în Biserica Sf. Ioan Botezătorul de la Iordan, unde se învrednicește de împărtășirea cu Sfintele Taine, trece în pustie, hotărâtă să înceapă o viață nouă. Într-adevăr, viața pe care o duce de aici înainte până la sfârșitul vieții este mai presus de puterile omenești. Patruzeci și șapte de ani a trăit în pustie cu două pâini și jumătate, pe care le luase din Ierusalim la plecare, chinuită de foame, de sete, arsă de soarele zilei și înghețată de frigul nopții, hărțuită necontenit de duhurile necurate. În cele din urmă, din dumnezeiasca rânduială, se întâlnește cu Cuviosul Zosima, care îi va aduce Sfânta Împărtășanie înainte de moarte și care va povesti viața Cuvioasei, așa cum a aflat-o din gura ei. După cei patruzeci și șapte de ani de nevoință în pustie, Cuvioasa Maria se aseamănă mai mult cu îngerii decât cu oamenii: când se roagă, plutește în văzduh, merge pe apă ca pe uscat, cunoaște gândurile altora și vede cele de departe și cele viitoare ca și cum ar fi de față.
Prin două lucruri ne uimește Cuvioasa la începutul schimbării vieții ei: hotărârea neclintită de a începe o viață nouă și ruperea desăvârșită cu păcatul. Păcatul este robie, mântuirea - eliberare. Nu există mântuire în țara păcatului. Poporul evreu, ca să ajungă în pământul făgăduinței a trebuit să iasă mai întâi din robia Egiptului; fiul risipitor numai întors la casa părintească a fost pus în drepturile cele dintâi. Cuvioasa Maria nu în Egipt, locul păcatului, ci departe, în pustia Iordanului, s-a eliberat de păcat și s-a sfințit. Deci pentru a începe o viață nouă, cu Hristos, trebuie să o curmăm desăvârșit cu păcatul. Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul din adâncul sufletului. Fericitul Augustin, care în tinerețe dusese și el o viață păcătoasă, se ruga cu mare căință: „Doamne, ajută-mi să Te iubesc, așa cum mai înainte am iubit păcatul“. Aceasta este prima învățătură din viața Cuviosei Maria, pe care se cade să nu o uităm. Dacă vrem să reușim ceva cu rugăciunea, cu postul și cu celelalte nevoințe creștinești, trebuie să ieșim din Egipt și să mergem în Ierusalim, să luăm Crucea, să trecem Iordanul și să ne sălășluim în pustie. Să ne ocupăm adică de păcat, să ne sălășluim în pământul nepăcătuirii, cu hotărârea nestrămutată de a face voia lui Dumnezeu.
Dacă această hotărâre nu este ușor de luat, apoi adevărata greutate abia acum începe: cei patruzeci și șapte de ani de pustie, izbăvirea de tirania patimilor care ne chinuiește chiar și după ce ne-am lepădat de ea. Sf. Maria se afla în pustie, în foame și sete, nu vedea și nu auzea pe nimeni, și totuși, șaptesprezece ani a fost chinuită ca de foc de gândurile cele păcătoase, de aducerile aminte curvești, de cântecele și de bețiile în care trăise. De unde înțelegem, după cum am văzut și la fiul cel desfrânat, că păcatul este cel mai mare vrăjmaș al sufletului nostru. E unealta diavolului, diavolul însuși, care cu fățărnicie și vicleșug, cu minciună și cu răutate, își ascunde dușmănia împotriva omului până ce îl prinde în lațul obișnuinței cu păcatul. Abia atunci își arată toată ura de moarte împotriva noastră, nu ne cruță, ne chinuiește și nu vrea să plece decât cu sufletul nostru în muncile iadului. De aceea, toți Părinții ne îndeamnă necontenit să fugim de mușcătura viperei, de prima experiență a păcatului, de curiozitatea de a gusta din otrava cu care ne momește cel viclean. Cine fuge de păcat va scăpa de războiul cel cumplit care urmează și de care nu este sigur că va scăpa cu zile. Cine poate avea voința și hotărârea Mariei Egipteanca?
Într-adevăr, când ne gândim la viața ei, la luptele și la răbdarea ei, ne cuprinde spaima și cutremurul. Calea ei ni se pare că întrece orice putere omenească. Așa este, dar nu este alta. Otrava păcatului nu se poate tăia cu apă de flori, trebuie leacuri puternice; nu cu jumătăți de măsură, ci cu luptă pe viață și pe moarte. Părinții Patericului au o vorbă: „Dă voință și ia putere“ și alta: „Dă sânge și ia duh“. Ești neputincios, dar Mântuitorul a venit pentru cei slabi și pentru cei bolnavi. „Voiești să fii sănătos?“ ne întreabă El. Trebuie să vrei din toată inima, dă voință și iei putere. Iei putere să rabzi necazurile, să te împotrivești vrăjmașului, să nu cazi în luptă, că fără osteneală nu este mântuire; trebuie să dai sânge ca să iei duh. Darul întărește puterile slăbănogite de păcat, vindecă rănile sufletești, dar ceea ce am stricat prin voia noastră, singuri trebuie să îndreptăm prin spovedanie curată, prin căință sinceră și prin fapte bune, prin post și rugăciune. Dacă ne-a plăcut mincinoasa dulceață a păcatului, se cade să gustăm și amărăciunea cea dulce a leacului. Așa cum bolnavul rabdă operație, tăiere, leacuri amare, știind că acestea îi aduc mult dorita sănătate, așa cum răbdăm ostenelile postului în nădejdea că degrabă se apropie Paștile cele luminoase și vesele, tot așa să răbdăm și pătimirile cele curățitoare de păcat și mântuitoare, care ne învrednicesc de bucurie neîntreruptă și de Paștele cel veșnic, de strălucirea, mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit în necazuri și în toate felurile de chinuri.
Pomenirile săptămânii au strânsă legătură cu ele și un adânc înțeles duhovnicesc.
Așa cum altădată Constantinopolul, cetatea cea împărătească, era asediată de neamurile barbare, ca să o jefuiască, tot așa și în viața aceasta pământească, și mai ales în vremea nevoințelor duhovniceși, cetatea cea împărătească a sufletului este asediată de agarenii și saracinii cei nevăzuți, ca să o jefuiască de bogăția virtuții și să o arunce în moartea păcatului. Avem însă, Apărătoare tare și nebiruită, pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, Care de-a pururi ne izbăvește din toate nevoile.
Și chiar dacă se întâmplă vreodată, când coborâm de la Ierusalim la Ierihon - când adică neglijăm virtutea și ne irosim în grijile cele lumești să cădem între tâlharii cei nevăzuți și să ne lase „mai mult morți“ -, avem nădejde în milostivirea cea fără de margini a Celui ce, nu din Samaria, ci din Născătoarea de Dumnezeu, a venit pentru mântuirea noastră. Pilda Prea Cuvioasei Maria Egipteanca ne întărește și ne dă nădejde. Și ea căzuse și fusese jefuită de tâlharii draci, dar s-a izbăvit cu puterea Crucii și cu ajutorul Maicii Domnului, cea Grabnică și Puternică Ajutătoare.
„Toate săltările trupului înfrânându-ți cu ostenelile sihăstrești, ți-ai arătat vitează înțelepciunea sufletului tău, că poftind să vezi Crucea Domnului, te-ai răstignit singură pe tine lumii, tu cea vrednică de cântare...“
„Ceea ce mai înainte erai plină de tot felul de întinări, te-ai arătat aleasă lui Hristos, prin pocăință urmând vieții îngerești și cu arma Crucii calci în picioare pe demoni. Pentru aceasta te-ai arătat mireasă a Împărăției cerului, Marie prealăudată“ (Condacul).
